Astăzi majoritatea îşi aranjează tot ce au nevoie prin telefon. La telefon face comenzi, cu un telefon vine cafeaua, lăptarul, meşterul care îi schimbă butelia la aragaz sau îi va repara întrerupătorul electric. În trecut, toate acestea le puteau face oamenii înşişi. Se descurcau singuri. Asprimea, vitalitatea și autonomia vieţii pe care le aveau cei din trecut și, în general, cugetul și viața de acest fel au dispărut astăzi.
În afară de aceasta, mai există și stricăciunea firii omeneşti. Omul contemporan este prin excelenţă îndurerat. Nu găsești oameni echilibraţi, pentru că, de obicei, nu au avut părinţi care să se iubească. Familiile se destramă, părinţii se ceartă ca fiii vitregi, se luptă fie cu sărăcia, fie cu înșelăciunea bogăţiei, când sunt familii bogate.
Şcoala le slăbeşte tinerilor mintea. S-a dus vremea în care elevul, şi copilul în general, ştia să îşi ascută mintea, inima, cugetarea. Cu cât progresează epoca noastră şi se dezvoltă mijloacele tehnice, cu atât starea se înrăutățește. E trist! S-ar putea ca un copil să știe astăzi ce se petrece în America, cum stau lucrurile în politică, dar nu poate să înţeleagă lucrurile pe care le putea face mai demult un copil mic.
De asemenea, toate idealurile de luptă, de asceză, de iubire a patriei, a familiei, toate s-au prăbuşit, au devenit un morman de dărâmături. Singurul ideal pe care îl mai are epoca noastră este „Aşa vreau!”, „Eu vreau asta!”. Nu mai îndrăzneşte nimeni să-i spună ceva celuilalt.
A dispărut până și acea viață naturală de la ţară. Tăranii și-au pierdut naturaleţea. Hora şi cântecele populare, plimbarea în afara satului, animalele de la care viaţa îşi trăgea o anumită naturaleţe au dispărut. Dacă mai există vreun cioban prin câte un sat, nu știe ce să facă cu animalele și vrea să le vândă. În general, toate s-au schimbat.
Toate acestea produc o stricăciune și în felul de gândire al omului, în universul său sufletesc. Oamenii sunt nefericiţi, îndureraţi, năpăstuiți, zăpăciţi. Nu poţi vorbi cu ei și să te înţeleagă, sunt bănuitori, nu au încredere unul în altul, nu au deloc încredere în puterile lor, că ar putea să facă ceva. Unii găsesc soluţia în anarhie; alţii în păcat, în braţele unui băiat sau ale unei fete; alţii în însingurare, trăindu-și rănile singuri; alţii lăsându-se pierduți în gloata din sălile luminate în tot felul de culori, prin cluburile de noapte, cu luminile şi umbrele lor, cu mulţimile de oameni adunate acolo, cu melodiile moderne. Toate acestea îl fac pe om să uite acolo de sine, să se piardă, să se predea și să rămână un simplu băiat sau o fată, un anonim…
Arhim. Emilian Simonopetritul
