I.
Toți cei care au intrat în mănăstire au părăsit lumea fie din dorința de a moșteni împărăția cerurilor, fie pentru a-și spăla prin nevoințe multele păcate, fie din dragoste pentru Dumnezeu. „Dacă nu au avut niciuna dintre aceste intenții, îndepărtarea lor de lume a fost o prostie. Cu toate acestea, bunul nostru Dumnezeu așteaptă, să vadă care va fi finalul drumului lor”.[1] Pentru că uneori chiar și intrarea forțată sau pe negândite în mănăstire «la unii a fost mai fermă și mai sigură decât liberul arbitru al altora».[2]
De aceea, într-un fel sau altul ați intrat în mănăstire, dar nu trebuie să ieșiți în lume, amintindu-vă de cuvintele Mântuitorului Hristos: Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăția lui Dumnezeu. (Luca 9, 62). În caz contrar: precum plugarul care se uită pe îndărăt, este împrăștiat, neatent și lucrează rău, așa și cel care a intrat în mănăstire și se uită înapoi în lume, sau face lucruri lumești, care nu sunt specifice călugărilor, nu este demn de Împărăția cerurilor. Amintiți-vă în orice moment că ați venit la mănăstire pentru a vă mântui. Așadar, mântuiți-vă, dar nu părăsiți mănăstirea fără un motiv serios, fără binecuvântarea starețului, și după propriul capriciu. Nu ascultați de dușmanul mântuirii și de oamenii care îl ajută, care vă sfătuiesc să căutați în altă parte, ușurințe, libertate și viață în voie pentru nimicirea sufletului vostru.
II.
Purtarea crucii sau urmarea Mântuitorului Hristos constă în a suferi lucruri grele și neplăcute pentru trupurile noastre slabe. Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului;. (Galateni 5:17). Carnea, chinuită de zelul duhului ascetului, începe să strige și să caute un loc unde să fie mai bine, mai puțin constrânsă, mai liberă. Cei nerăbdători urmează sfaturile carnalității și merg în alte locuri, iar cei răbdători se luptă cu gândul de a părăsi mănăstirea și încetul cu încetul, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl biruiesc, știind că sfinții părinți sunt foarte stricți cu cei care părăsesc locul ascezei. De aceea, cuviosul Ioan Scărarul spune pe bună dreptate: „Când ne luptăm să trecem dincolo, această luptă să fie pentru noi un indiciu al plăcerii noastre lui Dumnezeu în acel loc. Căci atunci când ne luptăm, înseamnă că ne opunem”. (Al 4-lea cuvânt din „Scară”).
III.
Cei care au părăsit lumea, care și-au luat crucea după porunca Domnului nostru și care L-au urmat, trebuie să rămână într-un loc și, îngrijindu-se numai de mântuirea sufletului lor, din dragoste pentru Dumnezeu, să îndure tot felul de lupte și ispite întâlnite, fie din partea patimilor, fie din partea demonilor, fie din partea oamenilor. Dar neștiutori în lupte, nefiind obișnuiți să suporte tot felul de greutăți, se grăbesc spre un alt loc, așteptând să găsească liniște de la lupte și refugiu de la gânduri. Ei cred că fug de patimile lor, sau de vrăjmașul mântuirii, dar vrăjmașul mântuirii și patimile îi urmează. Patimile ne vor lupta până când le vom învinge, vrăjmașul va ispiti până când nu-l vom contracara prin gânduri cumpătate, rugăciune și post.
În caz de luptă și ispită, Sfinții Părinți sfătuiesc să nu căutăm ajutor și adăpost în alte locuri, ci să rămânem pe loc și să ne mântuim. În același timp, ei recunosc necesitatea de a ne deschide gândurile către bătrânii care au biruit prin nevoințe, cerându-le sfatul și rugăciunea.[3]
IV.
Sfântul Efrem Sirul compară gândul părăsirii mănăstirii cu o mică gaură într-o corabie, după care scrie: „Precum o corabie pe mare, dacă i se face o mică crăpătură și nu se face nici un efort pentru a o acoperi, dintr-un astfel de fleac, corabia este inundată de valuri, în toată enormitatea ei, așa va fi și cu sufletul, care s-a lăsat atacat de vrăjmași, dacă nu se redresează (nu se întoarce la) Cel care l-a creat (Dumnezeu). De aceea, iubiților, avem nevoie de trezvie și mare smerenie. Tot răul este adus la inactivitate prin dobândirea iubirii desăvârșite pentru Dumnezeu.[4] Trezvia este necesară pentru a preveni consimțământul la gândul de a părăsi mănăstirea. Căci cauza inițială a unui astfel de gând este acceptată de noi din cauza iubirii de sine. Iar cine Îl iubește pe Domnul, acela, pregătit pentru orice, învinge complet gândurile de părăsire a locului de nevoire, iar acestea nu-l mai deranjează.
Smerenia este necesară pentru că fără ea este imposibilă viața cu adevărat monahală și adevărata rugăciune către Dumnezeu. Căci, potrivit Scripturii, Dumnezeu se împotrivește celor mândri (nu-i ascultă), ci dă har celor smeriți.
V.
Sfântul Vasile cel Mare spune: „odată intrat în unirea și unitatea frăției spirituale nu este în drept să rupă această legătură și să se despartă de cei ce cu care s-a unit. Căci, dacă cei ce s-au unit în viața aceasta materială, nu se pot despărți în ciuda unor condiții ce o permit, cu atât mai mult cel care a acceptat condiția conviețuirii duhovnicești, care are o legătură de nezdruncinat și veșnică, nu are dreptul să se despartă și să se înstrăineze de cei cu care a intrat în unitate, căci cel care face aceasta va fi expus celor mai grele pedepse de sus. Așa cum membrele trupești, legate între ele prin legături naturale, nu pot fi smulse din trup, iar dacă sunt smulse, membrul smuls va fi mort, tot așa ascetul, acceptat în frățietate[5] și ținut în ea prin unirea în Duhul[6], care este mai puternică decât legăturile naturale, nu are puterea să se despartă de cei cu care a fost unit; în caz contrar, făcând aceasta, el este mort sufletește și lipsit de harul Duhului, ca și cum nu ar pune nici un preț pe legământul, încheiat în prezența Sfântul Duh Însuși.[7]
Glinskii, egumenul Filaret, în cuvântul său de învățătură către un monah tuns de curând întreabă: „oare admiterea ta în sfânta mănăstire nu arată că ai făcut în secret, în fața unuia Dumnezeu, promisiunea de a trăi în post, răbdare, smerenie, ascultare și sărăcie”. Așadar, cuvintele de mai sus ale Sfântului Vasilie cel Mare se aplică în egală măsură atât călugărilor care au depus jurăminte, cât și novicilor care se pregătesc pentru aceleași jurăminte pentru „marele chip îngeresc”. Așadar, fără o cauză binecuvântată[8] nu trebuie să părăsească locul nevoințelor sale, altfel poate urma o pedeapsă de sus. Și chiar se întâmplă. Dintre cei care au plecat în lume, unii au trăit nefericiți, alții au înnebunit, alții au murit de moarte năprasnică.
VI.
Diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită. (1 Petru 5: 8). El nu cruță pe nimeni, dar îi urăște mai ales pe călugări, punând la cale tot felul de intrigi pentru căderea lor, mai ales prin intermediul persoanelor de sex opus.
Episcopul Ignatie Bryancianinov scrie: „Experiența arată că întâlnirile cu sexul feminin, cu societatea coruptă și cu alte ispite, acționează incomparabil mai puternic asupra unui călugăr decât asupra unui laic, care este mereu supus ispitelor. Efectul ispitei asupra călugărului este cu atât mai puternic, cu cât viața sa este mai atentă și mai strictă. Dacă patima stârnită nu-l va duce la pieire, ea îi poate provoca o rană teribilă, pentru vindecarea căreia vor fi necesari mulți ani, muncă anevoioasă și mai ales harul lui Dumnezeu.”[9]
Știind aceasta, să nu ascultăm glasul ucigașului nostru, care stârnind în noi pofta, ne sfătuiește să nu ne constrângem în simțuri, să ieșim din mănăstire în lume și să ne desfătăm în voie. Dar este posibil ca pentru o plăcere de o clipă să-ți schimbi toate nevoințele, toată viața evlavioasă anterioară? Căci, după ce ai experimentat păcatul va fi greu să te abții de la a-l repeta. Pocăința va fi foarte dificilă, iar cine nu se pocăiește, își va sfârși viața îngrozitor. Din multele cazuri, am să vă povestesc trei întâmplări adevărate.
Într-o mănăstire un monah a lăsat viața monahală pentru iubita sa și călătorind prin lume împreună cu ea s-a înecat în râu.
Într-o altă mănăstire, o femeie bogată îl plăcea pe un călugăr. La una dintre întâlnirile lor, i-a oferit mâna sa. „Caii mei, trăsura mea, întreaga moșie vor fi la dispoziția ta”. Călugărul a promis că se va gândi la asta; el a luat în serios cuvintele frivole ale proprietăresei. După o bună bucată de timp, a părăsit mănăstirea, și-a tuns părul, s-a îmbrăcat în haine civile, după ultima modă, și s-a dus să o vadă pe doamnă. De la fereastră, nu l-a recunoscut, servitoarea spune să-l întrebe: ce-i trebuie. Fostul călugăr își dă numele și prenumele, spune că îl cunoaște de la mănăstire. Dar vai! Latifundiara îl plăcea – atunci când purta haină neagră călugărească, când părul său lung îi sublinia perfect chipul. Dar nu-i plăcea bărbatul dichisit în ținută civilă. Nu l-a acceptat. Atunci, cel care renunțase la monahism, a înnebunit și a fost numit de oameni „Vasilică cel Nebun”.
În cea de-a treia mănăstire, o negustoreasă s-a îndrăgostit de un călugăr și s-a căsătorit cu el. După o lună măsurată, cuplul nu a mai găsit plăcere în a fi unul cu celălalt. Ea și-a luat banii și bijuteriile și a plecat în străinătate cu un tânăr ofițer. Și el și-a găsit pe alta și s-a înecat împreună cu ea, când se plimba cu o barcă pe râu. Au pierit aici, au pierit pentru vecie. Căci în lumea cealaltă o soartă amară îi așteaptă pe trădătorii cinului monahal. Să ne ferim de atitudinea frivolă față de vocația noastră, să râvnim la împlinirea sfintelor precepte teologice ale vieții monahale și să ne amintim că Sfântul Apostol Pavel ne imploră să nu ne înșelăm. Căci curvarii și adulterii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.
VII.
Sfântul Efrem Sirul spune că vrăjmașul mântuirii pe cei care trăiesc cu integritate într-o mănăstire îi împinge să plece în altă parte. Întotdeauna se găsește un pretext.
Pe cei feciorelnici gândurile de la cel viclean îi laudă pentru curățenie, iar pe alți frați li-i arată ca fiind căzuți.
Când un călugăr nu-și păzește, nu-și observă gândurile, sau dacă le observă, dar nu le dezvăluie duhovnicului său, atunci, sub influența șoaptelor demonice, el începe să-i condamne pe frați, crezându-se pe sine sfânt, iar pe ei depravați.
De aceea, el însuși cade, sau ajunge la convingerea că „este imposibil să te mântuiești aici”, și se duce la o altă mănăstire, cunoscută pentru ascetism. Și acolo, unde visa să se păstreze sfânt, cade în cel mai oribil chip pentru că nici în noul loc nu încetează să-și condamne foștii tovarăși de nevoință, iar el însuși printre noii „frați sfinți”, se crede în siguranță, permițându-și o slăbire în viața plăcută lui Dumnezeu. Intrând treptat în relații strânse cu oricine, el își încheie prietenia cu o cădere. Aceasta se întâmplă datorită părerii lor de sine și pentru ca să cunoască că fecioria se păstrează prin harul lui Dumnezeu, fără de care nu putem face nimic bun.
Uneori, cei casți cad încă pe cale sau sunt supuși la multe ispite în drumul lor. Am cunoscut un tânăr novice care a decis de capul lui să părăsească adăpostul mântuitor al unei mănăstiri de obște din pustietate și a plecat la o altă mănăstire îndepărtată. Îi era foame, așa că a intrat într-o tavernă pentru a cumpăra o chiflă. Acolo, o femeie s-a legat de el și a vrut să meargă cu el. El a refuzat-o. Mergea singur și visa cum va fi primit în mănăstire. Vrăjmașul i-a zugrăvit un astfel de tablou încât el era încântat: toată lumea se va bucura să-l vadă, îl vor întâmpina aproape cu clopote; toată lumea îl va iubi, de la stareț până la ultimul novice.
Să te tot rogi și să aduci lăudă Dumnezeu…! Dar toate visele lui s-au prăbușit imediat deoarece a fost întâmpinat nepoliticos. Starețul plecase undeva. La cererea de a aplica la slujire, i s-a răspuns că mai întâi va trebui să stea acolo câteva luni ca simplu muncitor, iar mai apoi vor vedea ei ce-i de capul lui…
Călătoria lungă, problemele de pe drum, munca… toate în zadar!… S-a dus la o altă mănăstire (de chinovie). A fost acceptat și repartizat să ajute bucătăreasa mănăstirii. Iar el, care aproape niciodată nu voia să se uite la fața unei femei, a era nevoit să se supună unei femeie la ascultare. Ea a început să-l convingă să păcătuiască, iar când nu a reușit, i-a spus: nu vei sta mult și l-a copleșit pe novice cu munca: trebuia să lucreze zi și noapte. În cele din urmă, bucătăreasa l-a calomniat în fața starețului și el a fost dat afară. – Unde să plece? Du-te acasă, – i-a venit un gând, – fratele tău este bun, va fi fericit, nu te va obliga să faci nimic: doar te vei ruga și te vei ruga!….. Novicele a crezut gândul fals și s-a dus acasă. Fratele l-a întâmpinat cu o întrebare: De ce ai venit? De ce nu ești la mănăstire? Curând i-a spus să lucreze cu el sau să plece. Abia după aceea nefericitul rătăcitor și-a venit în fire și, asemenea fiului risipitor, și-a adus aminte de starețul și de frații din mănăstirea din pustiu și s-a întors acolo. Acolo, cu lacrimi în ochi, a povestit despre ispitele care s-au abătut asupra lui.
Cunoscând cele de mai sus, să nu ne înălțăm și să nu visăm la biruințe peste măsura puterilor noastre să nu-i condamnăm pe frați. Să ne temem pentru noi înșine, să fim sinceri cu duhovnicul, să ne smerim în fața fraților și în propriile noastre păreri. Să ne amintim cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea.
VIII.
De ispitele vrăjmașului nimeni nu este ferit, în afară de cei smeriți, care se socot mai răi decât toți ceilalți, nu-și cred mințile, ci călăuziți de sfaturile duhovnicilor și într-un sentiment de pocăință fac rugăciune neîncetată, care alungă orice ispită.
Dar noii veniți, mai instruiți, trăind în cate și orașe bogate, frica farmecelor păcătoase ale lumii, este greu să se smerească. Cel care nu are smerenie cade ușor. [10]
În viața de obște suntem ocrotiți de rugăciunile părinților, după cum spune Sfântul Varsanufie cel Mare. Dar vrăjmașul, vrând să scoată pe cineva de sub adăpostul rugăciunii, pune în mintea mândră a celor lipsiți de smerenie tot felul de gânduri rele asupra fraților și asupra locașului unde se nevoiește. Scopul vrăjmașului este să-i alunge pe noii veniți din viața de mănăstire și să-i lipsească de folosul duhovnicesc.
Alt începător, când era în lume și era în păcat, – nu se gândea la mântuire și, pocăindu-se, gândește: „ceilalți toți au rămas unde erau înainte – în întuneric și păcat, însă eu unul am fost înălțat, am venit la lumina lui Dumnezeu. Întrucât, de fapt, el poate e prima dată când stă pe ogorul pe care alții îl lucrează de mult timp și au dobândit iscusință. Acesta este un truc evident al Satanei – să-l lase fără îndrumare, singur cu el însuși.[11] Pentru că nu numai pe frații mai tineri, ci și pe unii înaintați în virtute, o astfel de persoană, în mândria sa, îi vede păcătoși, lipsiți de experiență în viața duhovnicească, și nu se poate încrede în ei pentru a se lăsa îndrumat. O astfel de persoană știe că trebuie să-și înfrâneze dorințele și gândirea, că mântuirea este știința științelor, pe care el nu o cunoaște, dar mintea sa nu acceptă aceasta și îl determină să facă totul după voia sa. Voința proprie nu-i dă pace, conștiința sa nu este liniștită și, mai devreme sau mai târziu, voința proprie cauza părerii de sine, sau cade în delir, sau părăsește mănăstirea în căutarea unui „duhovnic sfânt”, sau a unuia care să-l asculte și să-i îngăduie orice. Astfel, cu înțelepciunea lor, își fac mult rău lor și altora. Ei îi cer duhovnicului să îi iubească așa cum sunt, să le ierte totul, să nu le ceară nimic, iar ei înșiși nu-i iartă nimic acestuia, dacă el, ca om, are vreo slăbiciune. Ei uită că Sfântul Ioan Scărarul spune să căutăm duhovnici, care prin caracterul lor și locul în care viețuiesc să fie potriviți pentru a vindeca bolile noastre și nu duhovnici făcători de minuni sau înainte văzători.[12] Același cuvios părinte mai spune și că dacă aveți credință, atunci chiar și cei mai puțin experimentați vă vor spune voia lui Dumnezeu.[13]
La începutul vieții monahale suntem mai tulburați de patimă decât atunci când trăiam în lume, deoarece, așa cum spune Sfântul Ioan Scărarul, este necesar mai întâi să aflăm toate cauzele bolilor, ca mai apoi să mergem spre vindecare.[14] Cunoscând acest lucru, atunci când cazi, nu părăsi mănăstirea. Căci mai ales în momentul căderii ai nevoie de doctor. Căci cel care se poticnește chiar având pe cineva care să-l călăuzească, de s-ar fi poticnit fără să fi avut un ajutor, nu numai că s-ar fi poticnit, ci s-ar fi zdrobit de moarte.[15] Nu te abate de la calea lui Dumnezeu, ci fii tare. Căci fără îndoială Îngerul care veghează asupra ta va aprecia răbdarea ta. Mai devreme sau mai târziu, datorită eforturilor tale, vei primi harul călăuzitor, care te vă întări să rămâi ferm împotriva patimilor și vei fi mântuit. Este posibil ca patimile care ne pândeau să se fi ascuns în noi și mai înainte, dar nu le-am observat din lipsă de experiență, din slăbiciune, sau din cauza lipsei de îndemânare.[16] Cu ajutorul îndrumătorului duhovnicesc și al citirii de cărți, începem, începem să ne cunoaștem pe noi înșine și să vedem cât de departe suntem de perfecțiune. Cei neexperimentați, în loc să vadă acest lucru ca fiind începutul îndreptării lor, ei cred că au devenit mai răi, sunt stânjeniți și gata să părăsească mănăstirea, mai ales că adesea Domnul ascunde de noi virtuțile noastre. Căci dacă le-am vedea, le-am nimici din îngâmfare, care distruge tot ce este bun în noi. Sfinții Părinți spun: „cu cât cineva se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât mai mult își dă seama de păcătoșenia sa. Lumina învățăturii lui Dumnezeu începe să ne arate și patimile și neajunsurile mai mici. Este la fel ca atunci când vedem praf în lumina soarelui, după ce alteori nu îl observăm.
Să cunoaștem dar ispitirile dușmanului și să nu părăsim locul chemării noastre. Dacă un fir de păr nu cade din capul nostru fără voia Domnului, atunci nu este nici o îndoială că oricine a hotărât să lase lumea, rudele, cunoscuții și tot ce îi aparține și a intrat în mănăstire, nu a făcut acest lucru decât cu binecuvântarea harului lui Dumnezeu. Dar dacă este așa, atunci, după cum spune Apostolul, fiecare să rămână în locul în care a fost chemat. Ai fost chemat în mănăstire, atunci rămâi acolo, luptă împotriva patimilor și cu ispitirile vrăjmașului urmând sfaturile duhovnicului care te îndrumă și nu fugi prin alte părți. Căci până nu vei birui patimile, nu vei putea fugi de cel rău.
Cel ce a pus în adâncul inimii tale acest legământ cu tine însuți de a nu părăsi nevoința până la ultima ta suflare de a nu ceda în fața vrăjmașului nici până la o mie de morți trupești și sufletești, acela nu cade ușor în nici una dintre aceste nevoi.[17] Aceste poticniri și primejdii vin întotdeauna din îndoiala inimii și din neîncrederea în locul în care te afli. Cei ce se învoiesc să treacă din loc în loc nu dobândesc iscusință în nimic. Căci nimic nu lipsește sufletul de roade mai mult decât nerăbdarea.[18]
Sfânta mănăstire trebuie să fie pentru tine un mormânt înainte de moarte.[19] Precum mortul nu-și poate părăsi mormântul, așa nici monahul nu poate să-și părăsească mănăstirea. De aceea atunci când este tuns el depune jurământ să trăiască în mănăstire sau acolo unde i se va da sfântă ascultare până la moarte.
IX.
Domnul, prin Providența Sa mântuitoare, ușurează luptele pentru cei începători, astfel încât, ei nu se întorc imediat în lume.[20] În loc să lucreze pentru Domnul cu frică și să se bucure de El cu cutremur, unii încep să se laude cu primele lor biruințe, iar când harul care îi însoțește se îndepărtează de ei, atunci ei se întristează, se descurajează, se supără și fug din mănăstire. Ei nu știu sau uită că harul lucrează ca o mamă, care uneori se ascunde de un copil iar, văzând cu câtă durere acesta o caută, vine din nou la el. În acest fel ea îl învață pe copil să se atașeze de ea și să o iubească mai mult.[21] Așa și noi, după ce ne-am obișnuit să avem ajutorul harului, în timpul absenței lui, trebuie să-l căutăm, să ne rugăm pentru a fi din nou vrednici de harul lui Dumnezeu și să nu lăsăm mâinile în jos; mai ales să nu abandonăm locul de nevoință. Mai mult, este necesar să știm că celor care sunt în ascultare (și supunere), diavolul îi pângărește uneori cu scurgeri, îi face împietriți la inimă, neliniștiți. Uneori aduce răcire și nerodire, lene de a se ruga, somnolență și întunecare a minții, pentru a le sugera că nu primesc nici un beneficiu din ascultarea lor, ci bat pasul pe loc. Prin aceasta vrea să-i îndepărteze de biruința ascultării și nu-i lasă să se înțeleagă că adesea ascunderea providențială a unor biruințe duhovnicești pe care ni le închipuim noi, este pentru călugări cauza celei mai adânci smerenii.[22]
În timpul unei astfel de răciri, trebuie să fim conștienți de vicleniile dușmanului și să încercăm să ne încălzim cu amintirea zelului nostru de altădată.
Există suflete ferme, curajoase. Lor, încă de la început, Domnul le îngăduie să lupte, vrând să-i încununeze mai repede. Dar, lucrând în lume cu sârguință pentru Dumnezeu, unii nu înțeleg voia lui Dumnezeu în privința lor atunci când intră în sfânta mănăstire. Văzând și în mănăstire că sunt luptați, se tulbură și se întorc în lume, ceea ce nu trebuie făcut, căci, unde dacă nu între frații lui Hristos, uniți de dorința comună de a se mântui, trebuie să se miște. Numai că nu trebuie să facă toate nevoințele de capul lor, ci la sfatul starețului-duhovnic. Cine este cu adevărat plăcut lui Dumnezeu în lume, acela, desigur, și în mănăstire își va tăia voia și gândurile și sfatul mântuitor al duhovnicului îl va împlini cu bucurie.
X.
Deznădejdea, vanitatea și orice altă patimă sub diferite pretexte îl împing pe călugăr din mănăstire în lume sau în alte mănăstiri.
Aici vom povesti despre cum vanitatea îl împinge pe călugăr în lume și nu pentru vreun motiv păcătos, ci sub cel mai plauzibil pretext.
Sfântul Ioan Scărarul spune: când demonul vanității vede că unii au dobândit o dispoziție oarecum pașnică, îi îndeamnă imediat să meargă în lume și le spune: „Mergeți spre mântuirea sufletelor aflate în pierzanie”.
În alt loc, Sfântul Ioan vorbește despre aceasta și mai detaliat.
Când, la un an sau la mai mulți ani după ce ne-am îndepărtat de rudele noastre, dobândim un pic de evlavie, sau de luare aminte, sau de cumpătare, atunci gândurile deșarte (vanitoase), invadându-ne, ne îndeamnă să ne întoarcem în patria noastră[23] „pentru întărirea, spun ei, și îndrumarea, și folosul multora. Iar dacă suntem încă bogați și în darul vorbirii și avem vreo instruire duhovnicească, atunci, ca salvatori de suflete și învățători, ne sfătuiesc să ne întoarcem în lume, pentru ca cele adunate în mănăstire, să le risipim fără milă și fără folos. Să ne străduim să-i urmăm lui Lot, și nu soției sale; căci sufletul, întorcându-se în locul din care a venit, va fi ca sarea, care și-a pierdut puterea, și va deveni insensibil. Fugiți din Egipt[24] fără întoarcere, căci inimile care s-au întors spre el nu au văzut Ierusalimul, adică țara nepătimirii. Poate că cei care la început, de dragul copilăriei spirituale, și-au părăsit rudeniile lor și au avut timp să fie complet curățați, pot să se întoarcă la ei și să aibă folos în intenția ca, așa cum ei înșiși au fost mântuiți, să mântuiască și pe unii dintre apropiații lor, totuși, Moise, care era văzător de Dumnezeu și trimisul lui Dumnezeu Însuși pentru mântuirea unui singur trib, a suferit multe necazuri în Egipt, adică în întunericul lumii.[25]
Precum moare un pește pe uscat, așa moare și călugărul în lume. O, dacă ar ști acest lucru mirenii, care, vor să-i trimită înapoi în lume pe cei ce au renunțat la lume din motive binecuvântate. Sfinții Părinți nu trimiteau monahii la mireni, ci pe mireni îi trimiteau la mănăstiri la călugări.
„O stare morală bună și pozitivă se dobândește prin multă nevoință și biruințe, dar este posibil să pierzi într-o clipă ceea ce a fost dobândit cu așa multă trudă. Obiceiurile bune se strică datorită tovărăşiilor rele (1 Corinteni 15:33)[26], lumești și obscene. Cine, după renunțarea la lume, se stă de vorbă cu oamenii din lume sau se apropie de ei, acela, fără îndoială, fie cade în faptele și plasele lor, fie își spurcă inima gândindu-se la ei, fie, deși nu se spurcă, dar îi condamnă pe cei spurcați, și se va spurca din cauza lor.[27] La fel spune nu numai Sfântul Ioan al Scărarul, ci și mulți alți cuvioși părinți, îndrumători de monahi. Oare nu din această cauză se prăbușește duhul monahismului, că acum nu se mai respectă strictețea cuvenită a despărțirii monahilor de laici?
Dușmanul rău zelos nu-i ispitește nici măcar la păcat, ci îi laudă pentru viața bună, și care nu respinge lauda, ci o acceptă, este plin de îngâmfare: pe toți ceilalți îi are păcătoși, dar el nu este, ca ceilalți. Dacă se întâmplă ceva neplăcut, el nu tolerează nimic: cum îndrăznesc ei să mă provoace?…? Și acum intră în mânie și neascultare și, astfel, prin aceasta și îngâmfare pierde tot ce avea bun.
XI.
Intrând în mănăstire, călugării renunță la lume și la apropiați, iar apoi de dragul lor se întorc în lume; lepădând calea mântuirii și frații întru Hristos.
Sfântul Ioan Scărarul spune: „Acela să fie tatăl tău care poate și vrea să se nevoiască împreună cu tine pentru răsturnarea poverii păcatelor tale; mamă să-ți fie pocăința, care te poate spăla de murdărie; frate să-ți fie tovarășul și însoțitorul tău în urcarea către Patria cerească. Fă-ți prieteni între puterile cerești, care la ieșirea sufletului îți pot fi de folos, dacă îți sunt prieteni. Acesta va lua binecuvântare de la Domnul şi milostenie de la Dumnezeu, Mântuitorul său. (Ps. 23, 5).
Ferește-te, ferește-te, ca nu cumva, din pricina afecțiunii tale pentru rudele tale iubite, totul în viața ta să apară ca și cum ar fi învăluit de ape și să nu pieri în potopul iubirii de oameni.[28]
Lăsând în lume casele și gospodăriile, monahii slabi de înger se plâng de lipsa mâncării, a hainelor și a încălțămintei. Neprimind nimic din ceea ce își doresc, ei sunt gata să plece la o altă mănăstire sau în lume.
Ah, fraților, nu ascultați de lăcomie și de iubirea de arginți, care vă împing spre alt loc, unde mâncarea este bună, fiecare are hainele lui proprii și „arginții” săi. Nu ascultați când vrăjmașul vă inspiră să vă întoarceți în lume, să vă hrăniți cu mâinile voastre, să beți, să mâncați din belșug, să vă îmbrăcați dichisit…
În mănăstire veniți pentru mântuire, nu de dragul lăcomiei sau al iubirii de arginți. Pentru mântuire este necesar să urmezi calea cea strâmtă, îndurând lipsuri toată viața. Cine merge pe calea largă, mulțumindu-se pe sine și trupul său, acela nici în mănăstire nu se va mântui. Carnea și sângele nu pot să moștenească împărăția lui Dumnezeu (1 Corinteni. 15, 50).
„Arginții” din mănăstiri duc la pieire mulți oameni. Ce să mai vorbim de viața în lume. Oare este posibil să dai viața monahală, asemănătoare cu cea a îngerilor, cu lumea plină de ispitele și de vanitate, unde fiecare se gândește doar la sine și trăiește pe seama altora; unde fiecare bănuț este obținut prin multe munci și suferințe , iar de nu câștigi, nu mănânci. Și la ce nu te va duce voia proprie?
Să nu ne lăsăm, deci, seduși de momeala unei vieți mai bune. Oare mântuirea nu este mai presus sau mai necesară decât propriul nostru capriciu? Sfinții Părinți îi sfătuiesc pe monahii, ca în numele votului lor de sărăcie, să se dezică de cele necesare.
XII.
Când noi, trăind într-o mănăstire, urmăm calea îngustă a mântuirii, trupul ne spune să mergem în altă parte: „acolo va fi mai bine”, mai bine, desigur, doar pentru trup. Iar dacă căutăm perfecțiunea spirituală, nu o vom găsi pe pământ.
În fiecare mănăstire există avantajele și plusurile sale, dezavantajele și inconvenientele sale. Cineva care este slab, bolnav, unde ar putea merge, dar și pe acela vrăjmașul îl alungă din mănăstire, astfel încât să devină complet deprimat și să piară.
Aici, frate, te-ai acomodat deja, te știi cu lumea, dar într-un loc nou trebuie să câștigi din nou atenție. Dacă te tot muți din mănăstire în mănăstire, când vei începe să te nevoiești pentru mântuire, când vei obține ceva biruințe? Adesea copacul transplantat este bolnav, se ofilește și moare. La fel se întâmplă și cu sufletul.
Odată a trebuit să stau la masă cu un călugăr călător. L-am văzut plângând. Ce s-a întâmplat cu tine? A spus el: „Cândva am fost la ascultare la bucătărie împreună cu starețul vostru, acum el este stareț, iar eu sunt călugăr de mai bine de 20 de ani!”[29]. „Rămâneți cu traiul în aceeași mănăstire și veți obține orice”, i-am răspuns. Pentru cei obișnuiți să-și facă voia în toate, libertatea este cea mai scumpă. Ei pot să îndure o mulțime de greutăți, dar să trăiască într-o mănăstire îndepărtată de lume, chiar și având toate cele necesare, nu vor voi. Este de ajuns o singură dată să se mute din loc, că va fi mai greu să se înțeleagă și astfel se obișnuiesc să meargă din mănăstire în mănăstire. Dar dacă cineva a stat mult timp într-o mănăstire, nu va înceta niciodată să se întristeze și să-i lipsească mănăstirea, unde a pus începutul vieții monahale, așa spun părinții cu experiență.
În încheierea acestui articol voi cita un răspuns remarcabil al celebrului arhimandrit Alexandru de Arzamas unui călugăr care i-a cerut sfatul cu privire la trecerea la o altă mănăstire. „Prin multe necazuri ni se cuvine să intrăm în împărăția cerurilor. Ține-te, deci bine de locul unde ai fost de la bun început și nu asculta carnea și sângele; pentru că nu este voia lui Dumnezeu să mergi în alt loc și nu există nici cel mai mic beneficiu pentru voi, cu excepția unei pustiiri teribile a sufletului. Trebuie să găsim în fiecare dintre noi un liman lin și tăcut. Fără această învățătură, oriunde nu ne-am duce, vom găsi spini și ciulini! Tu ești bolnav. Boala însăși, prin duhul nostru răufăcător, nu-i lasă în pace pe cei care nu sunt atenți, îi conduce din loc în loc, ca pe vitele duse la tăiat. Și cine este bucuros de vagabonzi? Ei mai întâi de toate, își dăunează lor înșiși; căci plimbarea fără motive binecuvântate dintr-o mănăstire la altă mănăstire, ce poate fi altceva decât mândrie, ispită curată, pierderea smereniei și a ascultării? Așadar, supune-te lui Dumnezeu, care te-a chemat la mănăstirea în care I-ai făcut jurământ de a trăi, de a muri și de a-ți mântui sufletul.[30] „Totuși, nu o poruncă, ci un sfat îți dau: dacă vrei să te supui, bine, dacă nu vrei, faci cum vrei tu; fiecare dintre noi învățăm din greșelile noastre.[31]
XIII.
Pe monahi, mai ales pe cei capabili, vrăjmașul îi alungă din mănăstire și sub pretextul unei promovări mai rapide în alt loc. Atunci când sunt de acord în mintea lor că sunt cu adevărat capabili și vrednici de a fi tunși în monahism sau de a primi un cin, ei încep să fie obosiți de ascultarea lor; nu vor să aștepte mult și să rabde. Ascunzând gândul de mărire de duhovnicul lor, ei, se înalță în gândul lor, nu mai pot rezista dorinței de a obține mai repede o promovare și pleacă.
Dar tu nu trebuie să asculți de duhul cel lingușitor, vanitos și înșelător. În mănăstire ar trebui să cauți mântuirea și nu cinul. Ar trebui să lași totul în seama lui Dumnezeu; și să nu te macini așteptând să vezi dacă vei primi în curând călugăria sau vreun cin. Încearcă să fii demn de monahism și de cin. Dumnezeu nu prețuiește veșmintele exterioare și slujbele, ci mai întâi de toate smerenia și curăția inimii. Dacă ești curat și smerit, vei fi mai sus în împărăția cerurilor decât mulți alții care nu au atins curăția și smerenia, chiar dacă au slujbe mai înalte.
Slujirea este o condamnare, atunci când starea de spirit nu corespunde îndatoririlor rangului.
Cel care vrea să obțină, mult trebuie să fie gata să rabde mult și să răspundă pentru multe. Domnul Însuși a spus: Cui i se dă mult, mult i se va cere.
Punem puțin preț pe ceea ce ni se dă repede, fără pregătire și fără muncă.
Ceea ce ne dorim să obținem în pripă nu este de folos pentru noi.
După ce am obținut repede cele dorite prin căi lumești, nu suntem fericiți cu poziția noastră, devine apăsătoare.
Vrem slavă, dar nu putem purta întotdeauna crucea acestei slave.
Se întâmplă adesea ca atunci când părăsim mănăstirea de dragul unei demnități, să nu o primim în alt loc sau să o primim după o lungă așteptare, în timp ce dacă am fi trăit în vechiul loc, am fi primit-o de mult.
Când alergăm după slavă, slava fuge de noi. Dumnezeu se împotrivește celor mândri, și dă har celor smeriți. Celui ce se ridică sus, căderea îi va fi dură și periculoasă. Și se întâmplă adesea ca cei care se mândresc cu viitoare cinuri, să fie alungați fără nicio slujbă. Cuvântul Adevărului însuși este adevărat. Cine se înalță pe sine, va fi umilit, iar cine se umilește, va fi înălțat. (Matei 23:12).
Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor. (Marcu 9:35). Obține biruințe în viață nu în cuvinte, ci în fapte. Cunoașterea goală este rușinoasă. Unii îi învață foarte bine pe alții din mintea lor, dar când el însuși nu a experimentat acele lucruri, se înșală în multe privințe, căci nu poate învăța despre ele decât din propria experiență. Smerește-te, nu te lăsa amăgit de gânduri de mărire de sine. Diavolul mândru ne pune gânduri mândre. Trebuie să le tăiem, amintindu-ne de multele nelegiuiri, care ne vor arăta nevrednici de orice ridicare în cin.
Să fim întotdeauna pregătiți mental de a ne opune păcatelor noastre și a ne reproșa că suntem nevrednici.
Gândurile de mărire de sine ar trebui dezvăluite duhovnicului cerându-i sfintele rugăciuni pentru a scăpa de mândrie și deșertăciune. Atunci putem avea din nou pace sufletească și vom continua cu calm să lucrăm pentru slava lui Dumnezeu, punându-ne în El toată încrederea.
Spunând aceasta, nu spunem că dorința de a deveni slujitor este ceva rău. Este posibil să-ți dorești asta, dar numai nu de dragul puterii, al onoarei, al slavei sau al folosirii puterii pentru a te mulțumi pe tine însuți, ci de dragul râvnei pentru virtute, cu scopul de a ajuta la mântuirea semenilor noștri: de a-i lumina cu cuvântul adevărului, de a corecta ideile greșite, de a îndrepta moravurile, de a-i îndruma spre cea mai înaltă perfecțiune în viața duhovnicească, de a respinge învățăturile false etc.
Sfântul Apostol Pavel numește dorința de slujire preoțească și episcopală o faptă bună (1 Timotei 3:1), dar el cere de la astfel de candidați o viață impecabilă, sobră, curată, credință, onestitate, iubire de aproapele și capacitatea de a învăța pentru întărirea credinței și a virtuților.
Spunând că un episcop sau un preot nu trebuie să fie bețiv, irascibil, morocănos, hrăpăreț și răutăcios, Apostolul Pavel cere de la un astfel de candidat să aibă blândețe, smerenie și aprobarea altora[32].
Dacă dorești o slujire, trebuie să o dobândești cu smerenie, în mod corespunzător și la timpul potrivit, încercând mai întâi să dobândești calitățile necesare pentru aceasta.
Dacă va fi cu voia Domnului, El va scoate pe alesul Său din lumii din obscuritatea totală ți-l va arăta lumii, și cel din urmă îl poate face pe cel dintâi.
Așadar, așteaptă să vezi ce va face pronia Divină în privința ta, așteaptă să fii întărit de sus, dar nu căuta tu să obții cinul prin diferite mijloace lumești, și nu părăsi mănăstirea de capul tău de dragul promovării.
XIV.
Iubirea de sine este rădăcina patimilor noastre. Luptând împotriva patimilor, suntem nevoiți să ne rănim propriul ego, căruia nu-i place să fie insultat și care este acum gata să obiecteze și să se justifice. Dacă nu este ascultat, nu vrea să tolereze și sugerează căutarea unui alt loc unde frații sunt mai buni.
Dar cine a fost mântuit fără răbdare și fără necazuri? Proorocii au răbdat, apostolii au răbdat, sfinții și cuvioșii au răbdat. Și martirii înșiși au mers de bună voie la chinuri de dragul Domnului și nu s-au temut de nimic. Atât de puternică era dragostea lor pentru Dumnezeu!
Însuși Mântuitorul Hristos, nevinovat fiind, pentru păcatele noastre a suferit insulte teribile, umilințe, scuipări, chinuri și, în cele din urmă, o moarte rușinoasă pe cruce printre tâlhari. Nu ar trebui și noi să suferim ceva pentru păcatele noastre? Acesta este motivul pentru care suntem creștini, pentru că suntem obligați să urmăm învățătura lui Hristos și să urmăm vieții Domnului nostru Iisus.
Dacă cei care trăiesc în lume, pentru a-și obține micile și neînsemnatele beneficii vremelnice, nu se opresc în fața dificultăților și obstacolelor, cu atât mai mult călugării, care au ales calea desăvârșită de a-L face voia Domnului, trebuie să meargă cu fapte bune spre tărâmul fericirii veșnice a sfinților: nu trebuie să-și piardă curajul, obosească de necazuri, încercări și greutăți.
Pe toți cei mândri, gâlcevitori, vicleni și fățarnici (și cine este cu totul lipsit de ele?), care doresc să ajungă la blândețe și nepătimire, Sfântul Ioan Scărarul îi sfătuiește să intre într-o mănăstire cu reguli stricte, pentru ca acolo, fiind supuși la supărări și umilințe, să poată birui patimile[33].
„Cel care caută dezrădăcinarea patimilor și trăirea pentru Dumnezeu, socoate ca fiind pierdută fiecare zi în care nimeni nu l-a mustrat”[34].
Păcătosul pocăit care vrea să se smerească și să se purifice trebuie să accepte umilința și să tacă, știind că este păcătos și că trebuie să îndure de dragul pocăinței, pentru ca Dumnezeu să-i șteargă păcatele.
Sfântul Ioan Scărarul îi spune unui călugăr: „bea cu sârguință mustrarea ca pe apa vieții de la fiecare om care vrea să-ți dea acest medicament care te curățește de patima depravării. Și atunci o curățenie adâncă va străluci în sufletul tău, iar lumina lui Dumnezeu nu va lipsi din inima ta”.
Binecuvântat este călugărul care se consideră în fiecare oră vrednic de orice înjosire și umilință. Binecuvântat este cel care, fiind zilnic ocărât și umilit pentru Dumnezeu, se silește să rabde. El se va bucura împreună cu mucenicii și va vorbi cu îndrăzneală cu îngerii.”[35]
Sfântul și Cuviosul Simon, episcop de Vladimir, i-a scris odată Cuviosului Policarp din Kievo Pecersk: „Dacă trăiești în post și trezvie, în sărăcie și nesomn, dar nu rabzi mustrările, nu vei avea parte de mântuire.”
Pe cei care se supără pe reproșurile și condamnările fraților și se contrazice, Sfântul Ioan Scărarul îl numește neînțelepți, care resping mântuirea. Respingerea umilințelor, potrivit învățăturii Sfinților Părinți, este un semn al stării pătimașe a minții. Dumnezeu se bucură de cel care caută să nimicească mândria prin umilințe.
Prin mustrări, reproșuri, înjosire și necinste se anihilează iritabilitatea, nesimțirea și împietrirea inimii, se îmblânzesc moravurile, și se dobândește: frica de Dumnezeu, răbdarea, blândețea, curățenia. Pentru a dobândi aceste virtuți, sfinții părinți căutau ei înșiși să fie certați și îi îndrumau și pe alții să le îndure.
Să îndurăm și noi neplăcerile vieții, să nu ne indignăm, mai ales să nu părăsim frăția și locul nevoințelor noastre.
Fericit bărbatul care rabdă ispitele. Cel care va răbda până la sfârșit, acela va fi mântuit.
XV.
Sfântul Ioan Scărarul spune că celor care rămân în ascultare (supunere) diavolul le insuflă dorința de biruințe imposibile pentru ei. Caută în mintea novicilor neexperimentați și vei găsi acolo un gânduri păcătoase: dorința de tăcere, post strict, rugăciune neîmprăștiată și așa mai departe.
Prin Providența specială a lui Dumnezeu, neavând aceste virtuți la început, ei sar nebunește peste treptele din fața lor, fiind înșelați de vrăjmaș, care îi determină să caute aceste biruințe prematur, astfel încât ei, neavând răbdare, să nu le primească nici când vine timpul.[36]
Încurajându-i să se apuce de cele înalte, vrăjmașul mântuirii dorește să-i dezamăgească complet pe călugări. Căci aceștia, neavând putere să săvârșească fapte, nici experiență pentru ele, cad în deznădejde, se dezlănțuie și în cele din urmă ajung la disperare.
În deznădejde, vrăjmașul îi învață să lase și acele fapte care sunt pe măsura puterii lor.[37]
Dar și pe călugării iscusiți vrăjmașul îi luptă cu aceeași dorință – votul prematur al tăcerii, atunci când prin hrana duhovnicească și rugăciunile duhovnicului lor, devin blânzi, cumpătați, sârguincioși, nu mai sunt luptați de patimi, sunt plini de smerenie sufletească și zel pentru nevoință. Demonii le insuflă ideea că sunt deja destul de puternici pentru tăcere și că prin aceasta pot ajunge la perfecțiune și la despătimire. Amăgiți de aceasta, ei trec de la port la mare, adică de la viața obișnuită în ascultarea duhovnicului la o singurătate pustie, fără călăuzire. Când se abate asupra lor o furtună de gânduri, ispite și patimi, ei, neavând cârmaci, suferă un naufragiu teribil.[38]
Iar, când cineva este „căzut în ispită, dracii vin imediat, folosindu-se de această situație, sugerându-i o soluție la prima vedere binecuvântată, dar de fapt nerezonabilă și îl sfătuiesc să îmbrățișeze tăcerea. Intenția vrăjmașilor noștri este de a face căderea și mai dureroasă.[39]
Nu există nicio îndoială că este lăudabil să ne dăm silința pentru fapte mari, dar să o facem la timpul potrivit, când suntem pregătiți pentru asta, când Domnul va binevoi, iar îndrumătorul spiritual va binecuvânta, dar să devenim de la bun început lucrători al votului tăcerii în deșert este nesăbuit și imposibil. Să știm că dracii ne împiedică să facem lucrurile cele mai ușoare și mai folositoare, iar între timp ne încurajează să le începem pe cele mai dificile.[40]
Având în vedere cele de mai sus, considerăm necesar să cităm aici „Cuvânt duhovnicesc către tinerii asceți”, scris de shimonahul Ilarion, viețuitor în pustie din Munții Caucaz.
„De vei vedea un tânăr care, prin voia lui, se urcă la cer, atunci ia-l de picioare și răsucește-l în jos: acest lucru îi va fi de folos”. (De la duhovnici).
„Sfinții Părinți se fereau și avertizau împotriva aspirației premature la o viață în tăcere în deșert sau într-o mănăstire.” „Ei îndeamnă ca înainte ca un om să deprindă stăpânirea de sine, este imposibil ca el să meargă în deșert pentru o viață în tăcere.”
„Ce înseamnă să ai control asupra propriei persoane? Aceasta, potrivit lor, constă în dobândirea unei smerenii profunde, care se dobândește prin ascultarea sinceră față de părintele duhovnicesc, adică îndrumătorului sau starețului, față de care este necesar și trebuie să se supună oricine vine într-o mănăstire.” [41]
„Întregul motiv al eșecului nostru de a ne îmbogăți în virtuți și al stagnării în munca duhovnicească este că nu există din cauza mândriei care ne stăpânește o acceptare binefăcătoare a sărăciei noastre, nici o invocare a ajutorului lui Dumnezeu”.[42]
„Pentru a trăi în deșert cu folos pentru suflet, este necesar să deprindem lupta cu gândurile, care este excelent explicată în cartea Sfântului prezbiterul Isihie al Ierusalimului”.[43]
„Fără binecuvântarea duhovnicului său, nimeni nu trebuie să meargă la viața în tăcere în pustie, dar chiar și acolo fiind trebuie să se supună duhovnicului. Acest lucru este cerut de legile fundamentale ale vieții monahale, întocmite pe parcursul a mii de ani de experiență a sfinților nevoitori. În lucrarea de mântuire, fără să fi făcut primele, nu se poate trece la următoarele. Nu trebuie să existe salturi. În plus, trebuie să ținem cont de faptul că viețuitorii în pustie întâlnesc adesea dureri extreme și teribile. Ca să nu mai vorbim de lipsurile trupești, care sunt greu de suportat, vrăjmașul îi chinuiește cu deznădejdea ucigașă, de care cei care trăiesc în mănăstiri nu au nici idee”.
„Votul tăcerii înseamnă răstignirea pe cruce, adică renunțarea la toate cele lumești și pământești”.
„Sfântul Varsanufie cel Mare spune: votul tăcerii naște părerea de sine, numai cel desăvârșit în smerenie se stăpânește, așa că înainte ca omul să se închidă în sine, trebuie să se înfrâneze. Dacă îndrăznești să pășești mai departe de măsura ta, să știi că vei pierde și ceea ce aveai. Păstrează calea de mijloc și ascultă voia lui Dumnezeu. Cine vrea să fie despătimit și înainte de vreme să renunțe la grijile și treburile exterioare, aceluia dușmanul comun îi va pregăti mult mai multă tulburare decât pace și îl va aduce în punctul în care va fi nevoit să spună: ar fi fost mai bine pentru mine să nu mă fi născut.[44]
XVI.
Sfântul Ioan Scărarul scrie că atunci când se vorbește despre votul tăcerii există întotdeauna în preajmă un dușman al mântuirii care încearcă să răpească pe cineva înainte de vreme din mănăstire și să-l distrugă prin tăcere.[45] Căci așa cum nu este în siguranță un soldat neexperimentat care se desparte de regiment ca să iasă la luptă de unul singur, tot așa nu este sigur pentru un monah[46], înainte de a fi studiat și de a fi înaintat mult în lupta cu gândurile, înainte să primească votul tăcerii.[47]
Comunitatea din mănăstire, aranjată după Dumnezeu, este o spălătorie duhovnicească, care șterge toată murdăria, grosolănia și toată urâțenia sufletului. Dar pustnicia poate fi numită tinichigerie pentru cei care s-au curățit de pofte, de ținerea de minte de rău și de iritabilitate și apoi s-au retras la tăcere. Și astfel, nimeni dintre cei supuși iritabilității și mândriei, ipocriziei și ținerii de minte de rău, să nu îndrăznească să pretindă vreodată la vreo urmă de tăcere, ca nu cumva să ajungă la nebunia minții, și doar atât.[48]
Iar tu, frate, dorind liniște și însingurare, te-ai curățit de pofte, iritabilitate, mândrie (slavă deșartă, ipocrizie și ținerea de minte de rău)?
Și iarăși Sfântul Ioan spune: cel ce este chinuit de patimi sufletești și care încearcă să-și asume votul tăcerii este ca cineva care a sărit din corabie în mare și se gândește să ajungă la țărm fără probleme pe o scândură.[49] Căci „cel stăpânit de patimi își petrece timpul în singurătate, meditând neîncetat la ele”.[50]
Iubirea noastră de sine nu dorește ca prin relații reciproce cu alții, patimile noastre să fie expuse. Aceasta ne sfătuiește să mergem în alt loc, unde frații sunt mai delicați unii față de alții, astfel încât patimile să rămână pentru totdeauna în inimă; sau ne spune să ne retragem în deșert pentru tăcere, lucru pentru care nu suntem încă pregătiți, deoarece nu am biruit încă patimile.
„Cu adevărat, nu mulți își pot asuma votul tăcerii cu înțelepciune, ci numai aceia care au câștigat mângâierea divină pentru a-i încuraja în eforturile lor și a-i ajuta în luptele lor”.[51] Iar această mângâiere și ajutor în lupte se dau după multe suferințe în nevoințe și numai celor ce se străduiesc să-și răstignească trupul tăindu-și patimile și poftele”.[52]
Iar tu, frate, ai dobândit răbdare în suferință, te-ai răstignit pe tine însuți prin tăierea patimilor și a poftelor tale? Ți-ai tăiat voia ta, ca să faci totdeauna voia lui Dumnezeu? Dacă nu te-ai întărit în nici unul dintre aceste lucruri și totuși, cum se spune, șchiopătezi de amândouă picioarele, te poți gândi la votul tăcerii sau la viața în pustietate?
„Cel care nu L-a cunoscut încă pe Dumnezeu (în mod corespunzător) este incapabil de tăcere și va fi expus la multe necazuri pe această cale. Tăcerea îi distruge pe cei ce nu sunt înaintați în virtute. Căci ei, neputând gusta din dulceața lui Dumnezeu[53], sunt tot timpul robiți și prădați, cad în deznădejde și iluzii”.[54]
Viața însingurată cu trup și suflet cere blândețe îngerească. Căci omul tăcut este întruchiparea pământească a îngerilor, care nu are lene și neglijență în rugăciunea continuă.
„Căderile celor aflați în ascultare se întâmplă din voință proprie, iar la cel retras în tăcere se întâmplă datorită părăsirii rugăciunii”.
„Cine nu are calitățile potrivite pentru a-și asuma votul tăcerii și intră prematur în ea, devine bătaia de joc a vrăjmașilor și o piatră de poticnire pentru alți nevoitori.”[55]
„Cel care, trăind în tăcere, și-a văzut slăbiciunea și, venind, s-a întors la ascultare, acela, orb fiind, a ajuns la Hristos fără dificultate”.[56]
La fel a făcut și pustnicul care s-a supărat pe cana cu apă pentru faptul că s-a răsturnat și a spart-o, dar și-a venit în fire și a spus: duhul mâniei m-a înșelat: aici sunt singur, iar mânia nu încetează să mă biruie. Dacă pentru biruință este nevoie pretutindeni să porți război și să rabzi, și mai ales ai nevoie de ajutorul harului lui Dumnezeu, atunci chiar acum mă voi întoarce la mănăstire.[57]
Dar, după ce a fost în pustie, unii nu se mai pot dărui ascultării în mănăstire.
În mănăstire, prin comunicarea cu ceilalți, patimile noastre sunt involuntar trezite și vindecate, grosolănia manierelor este atenuată, toate asperitățile sunt netezite, la fel cum în râuri sau în mări, prin mișcarea apei, pietrele se rod unele de altele și devin rotunde și netede.
În viața în singurătate este altfel: patimile pot fi uneori tăcute pentru o vreme. Putem chiar să ne gândim la lipsa lor, dar la prima ispită, la prima ocazie de a păcătui, ele se vor ridica cu mai multă forță și ne pot distruge pe loc toată nevoința.
Tăcerea ne este de folos atunci când este luată pentru sfânta ascultare.[58]
Știind toate cele de mai sus, să nu căutăm înainte de vreme nevoințe mai presus starea noastră duhovnicească și înainte de o pregătire adecvată, să nu râvnim la tăcere sau însingurare, pentru a nu pierde și ceea ce am agonisit și pentru a nu deveni complet lipsiți de biruințe. Spunem acestea deoarece Sfântul Teodor Studitul în mănăstirea sa îi mustra pe cei care „lăudau viața în deșert, supunându-se diavolului care vrea să-i pustiască”.[59]
XVII.
Sfântul Ioan Scărarul numește mănăstirea un rai pământesc și cel mai bun loc pentru mulți care doresc să se mântuiască. Același lucru îl spune și Sfântul Teodor Studitul. Cuvântul său în lauda mănăstirii este foarte demn de ținut minte și îl vom cita aici.
„Care cin este mai bun? – se întreabă monahul și tot el își răspunde: Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munți, şi în peșteri, şi în crăpăturile pământului (Evrei 11; 38) pustnici, stâlpnici, zăvorâți sau care L-au slăvit pe Dumnezeu în alte moduri. Dar, după cum se știe, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce împarte binecuvântări neînchipuite, coborând pe pământ, nu a ales nici pustnicia, nici stâlpnicia, nici un alt mod de viață, ci a preferat să rămână în ascultare. Căci El Însuși a spus despre Sine: „M-am coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 6, 38). Și iarăși vă spun că cele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui (Ioan 14. 10. 12. 49). De asemenea, S-a încins cu o centură de in și, a spălat picioarele ucenicilor, și le-a șters, iar despre aceasta a spus în alt loc: Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujește. (Luca 22. 27). Dacă, Domnul care este Stăpân peste toate, a preferat, cu precădere, să accepte modul nostru de viață, atunci cum să nu ne bucurăm, cum să nu săltăm de bucurie, că trăim precum Domnul? Apoi, există oare altceva pentru tine mai vrednic de mulțumire? Și este posibil să fii mai fericit cu alt mod de viață? Așadar, să nu vă placă un alt fel de viață mai mult decât al vostru, dacă îl duceți bine. Căci și în Gerondică, în relatările despre sfinții părinți, vedem că dintre cei trei nevoitori, prin revelație, s-a arătat mai înaintat în virtute cel ce făcea ascultare, mai mult decât pustnicul sau bolnavul, care cu bunătate și recunoștință răbda boala. Aceasta vă spun vouă, mare și preasfânt este modul vostru de viață; și voi, săvârșindu-vă cu bine calea, veți fi măriți împreună cu Avraam, veți fi înălțați împreună cu mucenicii și vă veți bucura împreună cu drepții”.[60]
De aceea să nu dăm pe nimic mănăstirea noastră, ci să fim tari, să răbdăm și să îndurăm, gândindu-ne ce slavă vom primi în ceruri pentru ascultarea neîndoielnică de dragul lui Dumnezeu și al mântuirii noastre, cu tăierea voinței și a gândirii noastre. Căci numai o astfel de ascultare în viața monahală este numită de sfinții părinți sfântă ascultare.
Sfântul Ioan Scărarul spune: „din ascultare se naște smerenia, din smerenie – discernământul, din discernământ –atenția, iar din aceasta – înainte vederea. Cine nu ar vrea să urmeze calea cea bună a ascultării, văzând că din ea se nasc atâtea lucruri bune?”[61].
XVIII.
Sfinții Părinți, îndrumătorii monahilor, poruncesc ca stareții, duhovnicii, frații să-i convingă pe cei care doresc să părăsească mănăstirea ca să nu facă acest lucru. Atunci vrăjmașul îi inspiră celui ce vrea să plece gândul că ei îl conving nu din dorința mântuirii sale, ci pentru propriului lor folos, pentru folosul pe care îl aduce el mănăstirii; iar el nu ascultă și pleacă pentru a le face în ciudă. Astfel, cei încăpățânați, încurcați în plasele vrăjmașului, nu ascultă pe nimeni și pleacă.
Să ne gândim: oare este rău să aduci folos sfintei mănăstiri sau frăției lui Hristos, sau îndrumătorilor duhovnicești? Cu siguranță nu este rău. Aceasta este o faptă bună, care nu-i place vrăjmașului binelui și, prin urmare, el le încearcă pe toate pentru ca să-i alunge pe cei mai buni nevoitori cât mai degrabă din mănăstire. Și îi ispitește cu părerea de sine, cu mândria, care îi stăpânește, și nu mai pot trăi în smerenie în mănăstire.
Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Cine vede că adunarea fraților prin el se liniștește, să nu se laude cu aceasta în mintea sa, pentru hoții din jur.[62] Trage adânc în memoria ta acest cuvânt al lui Hristos: Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem. (Luca 17, 10) „Vom cunoaște judecata dreaptă a muncii noastre (nu acum), ci la momentul plecării noastre din această viață.[63]
Cui i s-a dat mult, mult i se va cere. (Luca 12:48). Așadar, dacă ni se dă mult, ar trebui să facem mult și pentru aceasta ar trebui să primim o cunună mai mare de slavă în Împărăția cerurilor. Dar dacă fugim de nevoință, și atunci se va cere mai mult de la noi, adică vom fi supuși unei pedepse mai mari și unui chin veșnic mai mare. Așadar, nu trebuie să ne mărim cu calitățile, ci să mulțumim lui Dumnezeu, să ne smerim și să ne cutremurăm, temându-ne să nu folosim talanții primiți în detrimentul nostru și al altora, sau să nu-i îngropăm în pământ.
Ca să nu mai vorbim de faptul că o singură mărire de sine va șterge toate faptele noastre bune.
Anume din această cauză toți sunt sfătuiți să nu părăsească mănăstirea. Cu atât mai mult cu cât pe cei ce aleg să neglijeze sfaturile bune ale duhovnicilor lor îi așteaptă o soartă amară. Sfântul Vasile cel Mare compară părăsirea mănăstirii și a fraților întru Hristos cu trădarea lui Iuda.
Și nu numai părinții și frații, regretând plecarea, îi conving pe aceștia să nu-i părăsească, să nu se despartă, ci uneori însăși Maica Domnului se îngrijește pentru ca monahul să nu părăsească locul de nevoință, mai ales dacă acest sfânt locaș este închinat Preasfântului ei Nume.
Am să vă povestesc un vis remarcabil al unui călugăr rasofor, consemnat în cartea despre minunile Maicii Domnului din Pustia Maicii Domnului Glinskaya.
Părintele N era obosit de ascultarea care i se dădea. Pentru el nu părea potrivită. A răbdat, a răbdat și a hotărât să caute un alt loc, în altă parte. După ce a pregătit totul, a hotărât să plece a doua zi dimineață, neobservat de nimeni.
Cu gânduri neliniștite a adormit și a avut un vis care i-a risipit intenția nechibzuită. Era ca și cum ar fi plecat de la mănăstire și mergea prin pădure spre schit. Deodată, îi apare o Femeie frumoasă cu un copil în brațe strălucind de lumină și îl întreabă: unde te duci? Fugarul s-a oprit involuntar și a tăcut. Unde te duci, prostule? Îl întreabă din nou femeia cu durere în ochi. De ce te duci să irosești ceea ce ai dobândit prin muncă? Nu știi că eu și Fiul meu vă păzim pe toți? Întoarce-te și vezi cu ce iubire înflăcărată înconjurăm această mănăstire? N s-a întors și a văzut bisericile, gardul, chiliile acoperite de flăcări și a auzit din nou porunca de a se întoarce și de a nu se simți împovărat cu ascultarea. După aceea s-a trezit, și-a venit în fire, i-a mulțumit Împărătesei Cerurilor, care binevoise să-l lumineze, și a încetat să se mai plângă de ascultare.[64]
Da, părinți și frați, trebuie să credem că atunci când părăsim o sfântă mănăstire, Îl jignim pe Cel căruia îi este închinată; de asemenea, îi jignim pe acei sfinți ale căror moaște sau icoane făcătoare de minuni constituie sfințenii ale mănăstirii.
Sfinții cărora este închinată mănăstirea, sau ale căror moaște și icoane sfinte sunt proslăvite în ea, sunt considerați patronii supremi ai mănăstirii. Prin încălcarea statutelor sale și a regulilor monahale ale sfinților părinți, îi supărăm pe patronii noștri cerești.
Nu părăsi în mod nechibzuit locul nevoințelor unde ai fost chemat, sârguiește-te acolo pentru mari biruințe duhovnicești, excelează în virtuți prin împlinirea poruncilor Domnului, nu slăbi în nădejdea ta în mila lui Dumnezeu. Până la moartea ta, nu abandona armele luptei tale cu vrăjmașul mântuirii și vei fi încununat cu slava cerească a sfinților, în care, împreună cu îngerii și cu toți sfinții, vei slăvi neîncetat Sfânta și Dumnezeiasca Treime, pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh.
XIX.
Întreaga lume nu face cât un suflet omenesc. Sufletul a fost răscumpărat cu sângele prețios al Domnului nostru Iisus Hristos, Care a spus: „Ce va folosi omului de va câștiga lumea, dacă își va pierde sufletul?” (Matei 16; 26). Încălcând regulile mănăstirii, stabilite de sfinții părinți în privința vieții monahale și neascultând de îndrumătorii și mai marii lor, călugării își vatămă sufletele. Ei fac rău atunci când, odată fugiți din lume, se atașează din nou de ea sau fac lucruri lumești.
Dar, mai ales, călugării își rănesc sufletul atunci când părăsesc mănăstirea. Cunoscând cuvintele de mai sus ale Domnului nostru, să ne gândim: este posibil oare ca cei ce caută desăvârșirea creștină să renunțe la trăirea în Dumnezeu și să meargă la vrăjmașul lui Dumnezeu, nimicitorul sufletelor noastre? Este posibil să părăsești sfânta mănăstire și sfințeniile ei și să te hotărăști să locuiești într-o casă obișnuită printre ispitele de care este plină lumea?[65] Este posibil să părăsești sfânta frăție de dragul lumii din care ai fugit? Este posibil să lepezi hainele monahale ale călugărilor pentru a purta tunică sau jachetă?
Am spus deja că pe cel care a părăsit mănăstirea, Sfinții părinți îl aseamănă cu Iuda trădătorul. Să spunem aici ceva important, poate neașteptat pentru călugării rasofori și stavrofori, să spunem nu de la noi înșine, ci după învățăturile sfinților părinți Bisericești despre importanța titlului monahal și a veșmintelor monahale, pentru ca să nu fie neglijat în mod nesăbuit nici rangul, nici veșmintele.
Nu numai monahii care s-au tuns în schima mică, ci și călugării rasofori, conform poziției Sfinților Părinți Bisericești „nu mai au dreptul de a se căsători. Căci cum pot ei să părăsească viața monahală când își tund părul de pe cap ca dovadă a părăsirii vieții lumești și dedicării vieții lui Dumnezeu? La îmbrăcarea sutanei și a camilafcăi, peste ei se citesc rugăciuni, în care îi mulțumesc lui Dumnezeu „pentru că i-a izbăvit din viața lumească zadarnică, pentru că i-a chemat la viața smerită a călugărilor și îi cer lui Dumnezeu să-i primească în jugul Său mântuitor”.
„Dacă cel care a depus doar jurământ, chiar înainte de a lua veșmântul, este obligat să nu-și calce, ci să-și împlinească promisiunea (vezi nota 28 a Sfântului Vasile cel Mare),[66] cu atât mai mult cel rasofor nu mai are voie să se întoarcă în lume, ci trebuie să meargă până la urmă, adică să accepte schima mare, altfel trebuie pedepsit, după cum poruncește legea din tip. 1, canon. 2 (vezi nota Sfântului Vasile).”[67]
Aici nu din greșeală se menționează, că rasoforii ar trebui să se străduiască să primească Schima Mare deoarece cinul monahal este unul, deși este împărțit în trei trepte. Dacă și în lume, în toate este primit ca oamenii să depună eforturi pentru a se înălța de la treapta mai de jos la cea mai înaltă, atunci cu atât mai mult este necesar să se facă acest lucru și în monahism, să se urmărească înălțarea în treptele duhovnicești, iar îmbrăcămintea exterioară trebuie să corespundă acestei trepte de înălțare de la rasofor la mantie, de la mantie la schimă.
După ce am vorbit despre rasofori, ar trebui să vorbim și despre schima mică sau călugării stavrofori. Ei cu atât mai mult trebuie să accepte schima mare, cel puțin înainte de moarte. „Căci, după cum un bărbat logodit, fără cununie, nu este încă un soț pe deplin, tot așa cei cu schima mică, neavând primită schima mare, sunt doar logodiți și, prin urmare, nedesăvârșiți.[68] La fel, Simeon, Arhiepiscopul Solunului spune (capitolul 360) că cei care sunt tunși în schima mică sunt imperfecți și trebuie să ia tonsura pentru a nu muri așa nedesăvârșiți, fără a avea primită schima mare… Precum, cel ce se declară creștin, dar nu este botezat, nu este creștin, așa și cel care nu a depus votul monahal nu este monah. De ce este așa? Pentru că la început a existat o singură schimă monahală – și anume cea mare. Sfântul Teodor Studitul în testamentul său spune să nu se dea schima mică „pentru că există o singură schimă, la fel ca botezul, iar pe vremuri sfinții părinți tundeau într-o singură schimă”.[69]
Mai târziu, „din cauza slăbiciunii și neglijenței”, schima a fost împărțită în două, întrebările și răspunsurile rămânând însă aceleași, și, de asemenea, jurămintele schimei mici fiind aceleași, ca și la schima mare, astfel încât ambele rânduieli (cea a schimei mici și cea a schimei mari) alcătuiesc o singură schimă. Iov Artamalos, în eseul său despre mănăstiri, adaugă o a treia schimă (rasoforul), spunând: „schima monahală urcă gradat de la cel mai mic grad la cel mai desăvârșit, adică de la rasofor la schima mică, apoi la schima mare, numită și sfântă, adică marele chip îngeresc.”[70] Iar stavroforii „sunt obligați să ducă o viață asemănătoare cu a celor ce au primit schima mare, deoarece se dau aceleași jurăminte și se citesc rugăciuni cu același conținut, precum se citesc și în momentul tonsurii în schima mare și sunt îmbrăcați de către Dumnezeu cu aceleași haine (cu excepția cuculului și analavului), atunci să nu se îndreptățească zicând că nu sunt încă monahi cu schima mare și, prin urmare, nu au nevoie să respecte cu strictețe îndatoririle monahale. Dimpotrivă, ei sunt obligați să încerce să primească schima mare deplină.” Căci vor avea parte în primul rând de spălarea păcatelor prin cel de-al doilea botez.
Din cele spuse mai sus, înțelegem, părinți și frați, că titlul monahal nu poate fi neglijat. Odată acceptat, trebuie purtat pentru tot restul vieții.
Să nu ne scuzăm prin faptul că am fost biruiți de patimi. Dumnezeu nu permite ispita peste măsură. Cele mai grave căderi ale noastre se întâmplă din cauza îngâmfării, a mândriei și a aroganței noastre. Dumnezeu vrea ca oamenii să se smerească și să se considere neputincioși fără El, incapabil de a lucra ceva bun și îngăduie să cădem pentru ca să ne conștientizăm slăbiciunea noastră.
Fii răbdător, smerește-te, ascultă de îndrumătorii tăi, ai frică de Dumnezeu, ai credință și iubire, și vei birui ispitele. Sârguiește-te pentru mântuirea sufletului tău și Domnul Dumnezeu îți va ierta păcatele, îți va trimite harul Său, care îi vindecă pe cei bolnavi și face tot binele, și vei încheia cu fericire viața ta în sfânta mănăstire, vei zace în mormânt împreună cu părinții și frații cu care te-ai nevoit și împreună, iar la glasul trâmbiței Arhanghelului, vă veți înfățișa de-a dreapta Dreptului Judecător pentru a moșteni nespusa fericire veșnică a sfinților. Ceea ce vă doresc cu sinceritate vouă, mie și fiecărui călugăr, și mă rog lui Dumnezeu. Amin.
Înaltpreasfințitul SERGHIE,
Arhiepiscop de Ternopol și Cremeneț
[1] Scara, primul cuvânt
[2] Idem.
[3] Добротолюбие, vol.1, 1883, p.152.
[4] Sfântul Efrem Sirul, Scrieri, partea a II-a, 1895, p.117.
[5] Observați că nici înainte nu spunea și nu spune nici acum: călugăr, shimonah, care a făcut un jurământ, ci mai sus spunea: „odată intrat”, iar aici „acceptat în frățietate”. Aceasta se referă la toți cei care au intrat în frăția mănăstirii, oricine ar fi ei.
[6] Unitatea spirituală cu ceilalți frați, ca membri ai aceleiași mănăstiri.
[7] Vechile ustavuri călugărești, Moscova, 1892, pp. 415-416.
[8] Sf. Nichifor, Patriarhul Țarigradului, recunoaște următoarele motive binecuvântate pentru a părăsi mănăstirea: dacă starețul este eretic, dacă se permite intrarea liberă femeilor și dacă în mănăstire învață copii mireni.
[9] Episcopul Ignatie, Eseuri, vol. 2, Sanct-Petersburg, 1905, p.209
[10] Conform învățăturilor sfinților părinți, cădere a celui aflat în ascultare se socoate nu doar numai păcatul desfâului, ci orice lucru făcut după voia sa.(Scara Cuvântul 27, p.62).
[11] Episcopul Teofan „De ce are nevoie cel ce se pocăiește”.
[12] Scara, cuvântul 4, p.120.
[13] Idem, cuvântul 26, p.110.
[14] Idem, p.183
[15] Idem, cuvântul 4, p.86
[16] Idem, cuvântul 26, pp.162, 183.
[17] Adică să nu cedezi în fața vrăjmașului și să nu lași biruința.
[18] Scara, cuvântul 4, p.39.
[19] Idem, p.94.
[20] Scara, cuvântul 7.
[21] Idem, cuvântul 4.
[22] Idem, cuvântul 1.
[23] La baștina noastră.
[24] Din lume.
[25] Scara, cuvântul 11.
[26] Scara, cuvântul 3, p. 23.
[27] Idem, p.14.
[28] Idem. p.16.
[29] Monahul după haină, care nu a fost tuns, mai bine zis cel aflat în ascultare care fuge de ascultare la mănăstire.
[30] Această promisiune o faci când intri în mănăstire, și chiar dacă nu a auzit-o nimeni, însă Dumnezeu o cunoaște și după regula Sfântului Vasilie cel Mare: cel ce a făcut o astfel de promisiune nu mai poate renunța la monahism.
[31] A se vedea la sfârșitul cărții „Viața și scrierile Cuviosului Paisie Velicicovschi”.
[32] A se vedea Tâlcuirea Episcopului Teofan a Epistolei Întâi către Timotei, cap.3, pp.1-7.
[33] Scara, cuvântul 8, p. 25.
[34] Idem, cuvântul 4, p.124.
[35] Idem, pp. 84, 44.
[36] Scara, cuvântul 4, p.118.
[37] Idem, cuvântul 26, pp.121 și 164.
[38] Idem, p.58.
[39] Idem, p.68.
[40] Scara, cuvântul 26, p. 164.
[41]Aici nu vom vorbi despre obligațiile ucenicului față de stareț, căci ucenicul poate afla acestea de la duhovnic sau din cărți la indicațiile acestuia.
[42] Iar dacă și este, atunci doar de formă.
[43] Se are în vedere cunoscutul cuvânt despre trezvie și rugăciune.
[44] În munții Caucaz. Batalpașinsk, 1910, pp. 21-24.
[45] Scara, cuvântul 27, p.1
[46] Vedeți că nu spune celui aflat în ascultare, călugărului, ci monahului. Deci, pentru cel aflat în ascultare, pentru călugări, cu atât mai periculos este să-și asume votul tăcerii.
[47]Scara, cuvântul 4, p.73.
[48] Idem, p. 36.
[49] Idem, p.13.
[50] Idem, p.57.
[51] Al doilea răspuns al lui Varsanufie cel Mare.
[52] Idem.
[53] Mângâierea sufletească dată de biruințele obținute prin nevoințe.
[54] Scara, cuvântul 27, p. 55.
[55] Idem, pp. 14, 17, 62, 75.
[56] Idem, cuvântul 4, p. 125.
[57] Nota „ b” p.25 al primului cuvânt din Scara.
[58] Al 245-lea răspuns din cartea sfinților Varsanufie cel Mare și Ioan.
[59] Dobrotoliubia rusă, vol.4, învățătura 94.
[60] Scara, cuvântul4, p.87.
[61] Idem, cuvântul1, p.26.
[62] Fără să mai vorbim de alte lucruri, o singură mărire de sine în suflet va nimici toate biruințele noastre.
[63] Scara, cuvântul 4, p.86.
[64] Conform însemnărilor boieresei E.M. Moșchina.
[65] Dar lumea vrea să izgonească călugării în lume sub pretextul faptelor bune.
[66] Chiar dacă a îmbrăcat rasa doar cu binecuvântare, fără a primi tonsura și fără a i se citi rugăciunile.
[67]Nicodim Athonitul, „Canoane și hotărâri sobornicești” doua notă la canonul 43 despre schimă.
[68] În rânduiala actuală a tonsurii, la înmânarea paramanului și a lumânării, schima mică (sau mantia) considerată ca un fel de „logodnă a îngerescului”, o stare pregătitoare pentru schima mare, iar la tunderea în schima mare, se numește deja „căsătorie”, și nu „logodnă a îngerescului”.
[69] Bătrânii, în special cei slabi și bolnavi, trebuie să țină cont de acest lucru și să le ceară superiorilor lor să îi îmbrace în schima mare. De la cei bolnavi și slabi nu se cere mult, ci după puterile lor. Schima nu este ceva de care să ne temem și cât de importantă este, căci ne face desăvârșiți, spălându-ne toate păcatele!
[70] De aici deducem că schima în sine este reprezentată de veșmintele monahale: potcapul sau cuculul, rasa, mantia și analavul. Mai întâi se dă rasa și camilafca, apoi se adaugă mantia și paramanul, iar la a treia tonsură – analavul, iar cuculul înlocuiește potcapul.
