Diavolul, prin multe viclenii, asemenea unor capcane, prinzându-l pe creştin, înceracă în fel şi chip să-l ducă spre pierzare. După învăţătura Sfinţilor Părinţi şi din sfaturile marilor duhovnici, cunoaştem că una din cele mai mari şi periculoase viclenii a vrăjmaşului mântuirii noastre, este să ne facă să tot amânăm pocăinţa, lupta cu păcatul şi înlăturarea răului din viaţa noastră. Majoritatea dintre noi, chiar dacă cunoaştem că amânarea pocăinţei e un pericol pentru mântuirea sufletului totuşi, nu ne străduim îndeajuns sau aproape deloc, să rupem, să înlăturăm păcatul din viaţa noastră, încă din primă fază. Ne zicem în sinea noastră, „mai în colo, mai peste un an doi sau mai spre bătrâneţe voi zmulge răutatea din sufletul meu”.
Sunt convins, că o bună parte dintre noi ne-am şi lovit deja de imposibilitatea să biruim o anumită stare păcătoasă în care persistăm. Şi aceasta se întâmplă din motivul că nu am făcut la timp ceea ce ar fi fost mai uşor, adică să fi înlăturat păcatul când abea el se ivea în viaţa noastră, nu când deja a împânzit şi mintea, şi inima şi întreg sufletul. Dar ca să înţelegem mai bine cele spuse până acum, vom povesti o minunată întâmplare, ce are un bogat înţeles duhovnicesc, menit să trezească conştiinţa noastră. Iată ce aflăm dintr-o carte cu pilde creştine:
„La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
– Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. Îmi pierd uşor răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa?
– Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:
– Vezi acest vlăstar, ştii ce este?
– Da, părinte, un puiet de brad.
– Smulge-l!
Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brăduţ ceva mai înalt, aproape cât un om.
– Acum, scoate-l pe acesta.
S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus: – Smulge-l acum pe acela.
– Dar e destul de mare, nu pot singur.
– Du-te şi mai cheamă pe cineva.
Întorcându-se tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cu multă greutate, au reuşit, în sfârşit, să-l scoată.
– Acum scoateţi bradul falnic de acolo.
– Părinte, dar acela este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem din rădăcini, chiar de-am fi şi o sută de oameni.
– Acum vezi, fiule ? Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel? Orice viciu sau orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi fără mare importanţă, dar, cu timpul, ea prinde rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o poţi scoate şi singur. Mai târziu, însă, vei avea nevoie de ajutor, dar fereşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-l scoată. Nu amâna niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu”.
Acum probabil înţelegem de ce, chiar dacă ne spovedim, ne ajută şi duhovnicul cu-n sfat, ne sare în ajutor şi Biserica cu rugăciune şi cu Sfinte Taine, dar totuşi nu scăpăm de înclinaţiile păcătoase şi patimile ruşinoase, pentru că ele sunt prea adânc înrădăcinate în fiinţa noastră şi, prea grosolană este voinţa noastră păcătoasă. De aceea este atât de greu să fim aşa cum ne dorim, buni şi curaţi sufleteşte. Să ne străduim dar, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Ioan Scăraru: „Să nu încetăm niciodată de a lupta cu păcatul şi să nu ne oprim nicicând a plivi păcatul, încă de când apare în mintea noastră.”
Preotul Ştefan RÎMBU