Tu zici „Sunt creștin” și te mulțumești cu asta. Aceasta e prima amăgire – să-ți însușești darurile și făgăduința creștinismului, însă fără nici o grijă pentru a înrădăcina în tine adevăratul creștinism; sau să-ți adaugi ceea ce nu poți dobândi decât prin vârtutea și vrednicia cea din lăuntru. Apoi mai adaugi și asta „La urma urmei, nu sunt eu cel mai rău”.
Așa se înșală unii prin propria lor apreciere psihologică. Alții, dimpotrivă, sunt înșelați de înfățișarea trupească – putere, frumusețe și formă. Atât unii, cât și ceilalți sunt cu atât mai orbiți cu cât se înalță mai presus decât cei din jur.
Atâția sunt care își spun: „Nu suntem chiar așa de răi: din câte se vede nu facem nici un lucru de rușine și nici alții nu ne socotesc chiar așa de răi și nu ne lipsesc de respectul și considerația lor. Și pe lângă asta, nu suntem chiar oameni de rând, ci persoane însemnate”. Or, cel mai întunecat val al orbirii este tocmai aparența purtării bune din afară!
Creștine, să-ți fie cât mai limpede că cele din afară nu au nici o însemnătate fără cele din lăuntru. Buna purtare în afară e frunză, în vreme ce bunătatea din lăuntru e roadă. Frunzele smochinului făgăduiau într-un fel roadă, dar Mântuitorul, neaflând nici o roadă în smochin, l-a blestemat. Același lucru se întâmplă și cu orice om cu o bună rânduială exterioară, dar care stă înaintea feței lui Dumnezeu fără o inima cu adevărat bună și temătoare de El.
După cum ți-e inima, așa ești și tu înaintea Domnului. Dacă inima ți-e mândră, atunci oricât de smerit te-ai arăta în afară, Domnul tot mândru te va socoti. Așa e si cu orice altceva. Deci așa cum ziceam, răutate e în mine – dar ce, eu sunt singurul? Și uite asa ne orbim singuri cu obișnuința păcatului din jurul nostru. Lămurește-te pe tine însuți că numărul mare al păcătoșilor nu schimbă cu nimic legea dreptății și nici nu ușurează pe nimeni de răspunderea pe care o are. Dumnezeu nu se uita la număr. Dacă toți au păcătuit, El îi va pedepsi pe toți. Privește câți oameni s-au născut înainte de potop și toți au pierit, afara de opt suflete. În Sodoma și Gomora cinci orașe au fost arse prin foc din cer și nimeni nu s-a izbăvit afară de Lot și fiicele sale. Chinurile din iad nu vor fi deloc mai ușoare doar pentru că acolo se chinuiesc atâția – dimpotrivă, oare aceasta nu va spori chiar chinul fiecărui?
Grăbește-te să risipești ceața cugetării păgubitoare care te ține în orbire și nu te lasă să te vezi așa cum ești. Fă din aceasta țelul acestei lucrări de seamă asupra ta – să ajungi până într-acolo, încât să conștientizezi starea primejdioasă în care te afli. Vei ajunge firesc la aceasta când vei începe să îndepărtezi unul după altul acele lucruri care îți întrețineau orbirea.
Puțin câte puțin vei începe să nimicești nădejdea deșartă în tine însuți sau în cele ale tale; încetul cu încetul vei înceta să te mai îndreptățești pentru păcate, adică vei pune capăt acestei porniri de a te îndreptăți mereu și în orice privință. Încredințează-te ca ceea ce numești tu creștinismul tău nu înseamnă nimic; că, dacă ești rău, înzestrările tale intelectuale și trupești mai degrabă te mustră decât să te îndreptățească; că, dacă inima nu ți-e în bună rânduială, purtarea ta bună exterioară nu e decât un bâlci prin care îl batjocorești pe Dumnezeu, că nici laudele celorlalți, nici cercul larg de prieteni la păcat nu te vor apăra de mânia și judecata lui Dumnezeu. Încetul cu încetul te vei despărți de gândurile tale și nu va mai rămâne decât unul – un singur gând înaintea ochilor minții și conștiinței tale, care va grăi răspicat împotriva ta, mai ales după ce te vei fi unit cu ceea ce se așteaptă de la tine să fii în Hristos.
Vei descoperi că te-ai abătut mult de la imaginea pe care o aveai mai înainte despre tine. Ca urmare, dacă în tine conștiința nu va lucra împotriva ta, vei deveni în chip firesc nesigur de tine însuți. Despărțit de toți și lipsit de orice sprijin de mai înainte, ar trebui să fii copleșit de simțul primejdiei în care te afli. Ar trebui să te sârguiești în orice chip îți stă la îndemână să lucrezi asupra orbirii tale înainte de a ajunge în aceasta stare-limită. Renașterea acestui simțământ e întotdeauna pragul de cădere al păcatului, așa cum în război clătinarea șirurilor inamicului e semn că în curând acesta va fugi.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
Calea spre mântuire
