Folosirea greşită a sexualităţii este atunci când omul se foloseşte de ea numai pentru dobândirea plăcerii, atunci când face din plăcerea sexuală un scop în sine. Sf. Maxim Mărturisitorul spune că „Nimic nu este rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuinţare, care vine din negrija minţii de-a cultiva cele fireşti”, iar Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă pe toţi, imperativ: „Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârsi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (I Corinteni 6: 18-20).
Azi, ca o consecinţă a desfrânării, nu mai ştim să iubim, dragostea s-a pervertit. Nu apreciem femeia ca om, ci „apreciem” (a se citi „evaluăm”) părţile „componente”: picioarele, sânii, părul, ochii, gura, buzele etc. prin urmare amănuntele fizice, după nişte „standarde”. Din păcate, am ajuns să evaluăm femeia mai mult după potenţialul ei de a oferi plăcere.
În completarea sfatului de mai sus, vă propun următorul text de la Sf. Nicolae Velimirovici (despre valoarea noastră): „O, ce este omul? Spicul ierbii, precum a spus Iov, pe care îl coseşte mâna lui Dumnezeu. Ce rămân? Paiele. La despărţire, fiecare îşi ia ce-i al lui: pământul – trupul, Domnul – sufletul. Unde sânt cinstirile şi onorurile? Unde este farmecul rotunjimilor şi plinătăţii trupului? În viermăraia şi în murdăria de negrăit. Unde sunt sânii atrăgători, care tresăltau de dragoste? Unde sânt mâinile mai scumpe decât aurul, care slujeau oaspeţilor? Unde sânt chefurile petrecăreţilor, unde-i cântecul celor voioşi, unde-i larma celor puternici, unde-i vuietul celor trufaşi? Unde-i strigătul şi răcnetul celor năimiţi şi corupţi?
Unde sunt împăraţii, Doamne? Întreabă slugile lor. Unde sunt bogătaşii, Doamne? Întreabă cerşetorii. Unde sânt femeile frumoase? Întreabă viermii şi râmele.
Pe deplin, nimica suntem în faţa lui Dumnezeu. Răsărim şi ne uscăm ca iarba. Ne risipim ca un nor fără apă. Ne ofilim ca florile în grădină. Ne înălţăm şi ne pierdem ca fumul şi aburul. Venim şi trecem ca nuntaşii. Ne auzim şi amuţim ca sunetul fluierului. Suntem ca un călător care poate zice: „Bună dimineaţa!, dar nu-i mai e dat să spună: Bună seara! Suntem ca o poezie pe care o recită poetul şi, într-o clipă, se întrerupe”.
Să citim cu mare atenţie această meditaţie a Sf. Nicolae, pentru că nu trebuie să uităm ce suntem. Ni se dă TOTUL, deşi noi suntem nimic. Atunci, pentru ce tot acest risc, pentru ce să pierdem totul? Viaţa nu este un simplu joc, în viaţă e vorba chiar despre „a fi sau a nu fi” şi este foarte grav dacă ne amăgim că n-avem nimic de pierdut păcătuind astfel.
Dacă nu înţelegi, omule, cum vin toate astea, sau îţi vine greu de înţeles ce e rău în a te „bucura” sau a te „desfăta” cu imaginile „atrăgătoare” ale femeilor/bărbaţilor? Orice femeie şi orice bărbat, dincolo de înveliş, mai mult decât trup, e un suflet ca şi tine; iar când sufletul s-a despărţit de trup, nu rămâne decât ce anume ai admirat tu, mai înainte: tocmai stricăciunea…
