Găsim în cărțile patericale și cu învățături sfinte sfaturi precum că, păcatele care ni se par nouă mici – limbuţia, înjurătura, hula, cuvântul deşert, bârfa, defăimarea, judecata aproapelui, nepăsarea, zavistia, bancurile, apropourile cu tentă sexuală, râsul nebunesc, cinismul ş.a., – contribui decisiv la coborârea sufletelor noastre.
Luminat de har, un dumnezeiesc părinte spunea că mare mirare este cum o corabie mare este mişcată încolo şi încoace de o pânză mică. La fel este şi păcatul pe care îl facem prin vorbire, când defăimăm, hulim, viclenim sau judecăm, pentru că-l facem cu cel mai mic dintre organele noastre – limba, cu care scufundăm corabia cea mare – trupul –, împreună cu sufletul. Prin păcat, le ducem pe ambele spre un sfârşit tenebros.
Dacă o apă aflată lângă un sat de oameni este tulbure, aduce numai boală, nu are pe maluri pic de vegetaţie şi nu are vietăţi prin ea care să mişune şi să fie spre hrană, nu se vor ruga, oare, mulţi ca acea apă să sece? Aşa este şi cu vorba lungă – e ca o apă tulbure, ce pare de nestăvilit, dar care trebuie stârpită, pentru că nu aduce nici un rod.
Clevetirea, adică vorbirea în deșert cum i se mai spune, este ca o apă tulbure, e moară care merge în gol, e o căruţă fără piedică ce alunecă la vale. Cel care ne ispiteşte şi vrea să ne piardă nu este niciodată mulţumit cu puţin. El, diavolul, vrea să ne ducă în prăpastia pierzării. Este amarnică înşelare când, de exemplu stai pe internet și zici : „Ei da ce! Am stat şi eu acolo puţin de vorbă cu cineva și am privit și eu ceva!”. Dar tocmai aici este înșelarea și prăpastia în care cădem, căci stai de vorbă, dar parcă ai simţi nevoia să vezi şi o poză, parcă ai vrea să auzi şi un cântec pe gustul tău şi, uite aşa, încet te dăruieşti cu totul Internetului! Ce e rău aici? Păi, miroase de departe a ispitire diavolească, şi ca să vă convingeţi că se doreşte acapararea simţurilor noastre cu totul, haideţi să cercetăm câteva noutăţi în materie de IT.
Ca şi cum nu ar fi fost îndeajuns că ne sunt acaparate şi dirijate atâtea simţuri, spuneau niște experți în domeniul IT că una dintre cele mai mari firme de echipamente electronice din lume a dat asigurări că s-a conceput tehnologia prin care utilizatorul jocurilor pe calculator şi pe internet va putea mirosi, gusta şi chiar pipăi lucrurile cu care intră în contact în lumea virtuală. Va fi creat un dispozitiv prin care informaţia va fi transmisă în creier prin ultrasunete, ultrasunete care vor modifica diferite tipare ale zonelor vizate din creier.
Nu am să mă feresc să spun că sfinţii au ştiut dinainte căderea generaţiei lor, dar şi pe cea a generaţiilor viitoare. De aceea cuvintele lor ne mustră şi acum. Cuvântul deşert este spre pierzanie, clevetirea e păcatul în care se pică aşa de repede că nici nu realizezi când, cum şi de ce l-ai făcut. Un pustnic şi-a periclitat mântuirea, nevorbind nimic ani de zile, dar după ce l-a vizitat un frate mai puţin sporit şi a vorbit despre un om rău, numai atât. Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. (Matei 12, 36) a zis pustnicul: „Of, of, of!”. La câteva zile, s-a trezit cu îngerul Domnului în chilie: „Frate iubitor al Domnului nostru, m-a trimis Hristos să te întreb despre omul acela, pentru că ai aprobat că e rău, unde să-l băgăm? În iad sau în rai?”. Şi a dispărut îngerul de la faţa lui, lăsându-l pe bătrân în plângere multă. Aici e tristeţea mare, că unora li se pare că prin vorbă deşartă, bârfă, hulă, defăimare nu fac mare păcat. Însă prăpastia este fără fund şi singurele leacuri sunt blândeţea, iertarea, milostivirea, dreapta judecată, înfrânarea limbii, paza simţurilor, nesemeţia, smerenia, mustrarea celui ce te provoacă, vorbirea de bine a duşmanilor, iubirea aproapelui. Să nu zicem că toate acestea sunt utopii, pentru că şi unii dintre sfinţii care frumos împodobesc în icoane bisericile ridicate în numele lui Hristos au avut neveste, dar au iubit cu iubirea cea bună, au avut căderi, dar au venit mereu la cărarea cea bună, au vorbit cu ai lor, dar au ales vorbirea cea bună, au avut supări, boli, ispite şi neputinţe, dar au rămas pe calea cea bună.
Arhimandritul PAVEl (Tabacari),
duhovnicul Mănăstirii Hîncu
