Sfântul Mare Mucenic Procopie a crescut în Ierusalim, cetatea cea sfântă. El n-a fost numit de părinții lui Procopie, ci Neania; iar Procopie a fost numit mai pe urmă de Insuși Hristos, în vremea botezului, precum ne va arăta cuvântul care ne stă înainte. Așijderea și Ierusalimul, într-acea vreme, era numit de către păgânii închinători de idoli, nu Ierusalim, ci Elia; pentru că, după, dărâmarea Ierusalimului de către Tit, fiul lui Vespasian, trecând mulți ani, Adrian, împăratul Romei, al cărui nume din naștere era Elie, vrând ca în acel loc pustiit al Ierusalimului să ridice iarăși cetatea, a numit-o cu numele său, Elia, și a poruncit ca nimeni să nu mai numească acea cetate Ierusalim, ci Elia. Iar aceasta a făcut-o, pentru că, purtând ură împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, se sârguia ca nu numai numele Lui cel preasfânt să-l piardă de pe pământ, ci și locul unde Hristos a pătimit voia să-l dea întru uitarea pomenirii oamenilor; și de aceea a numit Ierusalimul, Elia.
În acea cetate era un bărbat slăvit din neamul cel bun al senatorilor, cu numele Hristofor. El era cu credința creștin, dar soția lui, cu numele Teodosia, se ținea de păgânătatea elinească. Aceia l-au născut pe acest Procopie, de care ne stă înainte cuvântul, și l-au numit Neania.
Iar Hristofor, după nașterea pruncului, s-a dus către Domnul cu sfârșit mucenicesc; deci Teodosia, rămânând văduvă, a crescut pe prunc în păgânătatea elinească și l-a învățat închinarea la idoli, în care ea însăși era osârdnică slujitoare. Și fiind copilul isteț la minte, a fost dat de maica sa la învățătura cărții elinești și a trecut repede prin toată filozofia elinească cea din afară. Și ajungând la vârsta bărbatului desăvârșit, maica sa a vrut să-l facă ostașul al împăratului. Deci, când Dioclețian, păgânul împărat al Romei, a mers în Antiohia Siriei, care era lângă râul Orontiei, Teodosia înștiințându-se de aceea, a luat pe fiul ei și, ducându-se în Antiohia, l-a dat în slujba împărătească. Și văzând împăratul pe acel tânăr frumos la chip și la stat, înțelept la pricepere, l-a iubit foarte și i-a poruncit să petreacă aproape de el în palatul său împărătesc cu cei asemenea lui. Apoi, nu după multă vreme, l-a făcut voievod și l-a trimis cu oastea în Alexandria Egiptului, poruncindu-i ca acolo să prigonească, să muncească și să ucidă pe toți creștinii, iar averile lor să le ia și să le pună în vistieriile împărătești.
Iar Neania a zis către împărat: „O, împărate, am auzit de acele popoare, că ele cinstesc pe un fiu al lui Dumnezeu, care se zice Hristos și sunt întemeiați la obicei, neascultători, îndrăzneți, tari și statornici în credința lor. Ei mai degrabă vor să moară, decât să-și lase pe Hristosul lor și să aducă jertfe zeilor noștri. De aceea mi se pare că cu greu ne va fi a-i pleca la legile noastre”. Iar Dioclețian, mâniindu-se, a început a huli pe Mântuitorul Hristos, zicând: „Dumnezeul lor, precum ei singuri zic, n-a avut femeie. Apoi cum a născut fiu? Iar Hristosul în care cred S-a născut din femeie, a fost osândit de neamul jidovesc ca un tâlhar și a fost bătut; apoi, încununat cu spini, batjocorit, răstignit pe cruce, adăpat cu oțet și fiere, și a murit în chinuri. Deci, dacă ar fi fost Dumnezeu, apoi pentru ce nu S-a mântuit pe Sine din mâinile evreilor? Dacă nu și-a ajutat Lui în primejdie, apoi cui poate să ajute?”.
Acestea și alte multe hule le-a grăit fiul pierzării; căci cuvântul Crucii, precum grăiește dumnezeiescul Pavel, este nebunie celor pieritori, iar nouă, celor ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Deci Neania fiind întărit cu multe cuvinte împărătești, s-a dus în calea ce i se poruncise, cu două cete de ostași. Iar de vreme ce era mare zăduf și arșița soarelui îi slăbea pe ei și caii lor, de aceea era nevoit să călătorească mai mult noaptea, iar ziua să se odihnească.
Și după ce a trecut cetatea Apamia Siriei, pe la ceasul trei din noapte s-a cutremurat pământul, făcându-se multe fulgere strălucitoare și tunete înfricoșate. Deci toți de frică s-au făcut ca niște morți. Iar voievodul a auzit un glas din cer, grăind către dânsul: „Unde mergi, Neania, și asupra cui te scoli?”. Iar el cu frică a răspuns: „Sunt trimis de împărat la Alexandria, ca să ucid pe toți cei ce cred în Cel răstignit”. Apoi iarăși a auzit glasul din cer: „O, Neania, oare și tu vii asupra Mea?”. Zis-a Neania: „Cine ești Tu, Doamne, că nu pot să Te cunosc?”. Zicând aceasta, s-a arătat în văzduh o cruce prea luminoasă ca de cristal și un glas zicând din cruce: „Eu sunt Iisus Cel răstignit, Fiul lui Dumnezeu!”. Iar Neania a răspuns cu cutremur: „Împăratul mi-a spus că Acel Dumnezeu, pe Care Il cinstesc creștinii, n-a avut femeie; deci cum ești Tu fiul Lui? Dacă ești cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, apoi cum au putut iudeii a Te batjocori, răstigni și omorî?”. Iar acel glas de pe cruce i-a grăit: „Am suferit de voie toate acestea, pentru neamul omenesc, ca să izbăvesc pe cei păcătoși de sub stăpânirea diavolului, să caut pe cei pieriți și să înviez pe morți. Dacă n-aș fi fost Fiul lui Dumnezeu, apoi cum aș fi fost viu după moarte și aș fi grăit către tine?”.
După aceste cuvinte, crucea s-a suit la cer și îndată s-a auzit un glas din înălțimea cerului: „Cu semnul acesta pe care l-ai văzut, vei birui pe vrăjmașii tăi și pacea Mea va fi cu tine!”. Astfel Neania, ca și Pavel oarecând, prin arătarea Domnului în cale, din prigonitor s-a făcut vas ales al numelui lui Iisus Hristos. Deci, din acea vedenie minunată și din vorbirea cea dulce a Domnului cu el, i s-a umplut inima de negrăită bucurie și de veselie duhovnicească.
După vedenia aceea, Neania cu ostașii lui au mers la Schitopol și chemând un aurar, i-a poruncit să-i facă o cruce după asemănarea aceleia pe care o văzuse noaptea. Insă aurarul nu voia s-o facă, zicând: „Nu pot să fac aceasta, deoarece este semnul galileenilor, care se numesc creștini; și dacă va afla împăratul, rău mă va pierde!”. Atunci Neania i-a poruncit să o facă în taină, jurându-se că nu va spune nici împăratului, nici la altcineva. Deci, acel aurar, luând de la voievod aur și argint destul pentru facerea crucii, a lucrat-o în taină după asemănarea și măsura aceea, care i-o însemnase voievodul. Și isprăvindu-se crucea, deodată s-a arătat pe ea o închipuire de trei fețe, însemnate de o mână nevăzută. In partea de sus era scris, cu slove evreiești, Emanoil; iar de amândouă părțile, Mihail și Gavriil.
Văzând aurarul aceasta, s-a minunat și nu pricepea cine le-a însemnat pe acelea, pentru că nu era nimeni în casa aceea, decât numai el singur. Și luând el o daltă, voia să șteargă închipuirea aceea, dar nu putea căci mâna lui se făcuse nelucrătoare, fiind ca și uscată. Și văzând voievodul crucea, a întrebat pe aurar: „Ale cui sunt fețele acestea și pentru ce sunt închipuite?”. Iar aurarul îi spunea cu jurăminte: „Când am isprăvit lucrul, s-au arătat aceste fețe închipuite singure și nu știu ale cui sunt. Iar eu am voit să le șterg, dar n-am putut pentru că îmi amorțea mâna”. Iar Neania, cunoscând că în cruce este oarecare putere dumnezeiască, s-a închinat ei și a sărutat-o și, învelind-o, o purta cu el, păzind-o cu cinste. Și de atunci nu se mai înarma asupra creștinilor, ci asupra barbarilor și îi biruia cu puterea lui Hristos, robind țările lor, până ce, întrarmându-se și asupra vrăjmașului nevăzut – diavolul -, a ieșit la luptă și l-a biruit prin pătimirea cea tare pentru Hristos, care a început astfel:
Pe când era el în cetatea sa, Ierusalim, care pe vremea aceea se numea Elia, l-au rugat cetățenii ca să le răzbune strâmbătatea făcută de agareni, pentru că aceia năvălind asupra acelei părți și alergând împrejurul cetății, răpeau pe cei ce se aflau afară din cetate, mai ales partea femeiască, pentru a le face femei lor. Asemenea făceau și prin toate satele dimprejur. Iar viteazul ostaș al lui Hristos, cel înarmat cu puterea Sfintei Cruci, a ieșit cu îndrăzneală cu ostașii săi și a gonit din urmă pe agareni. Și se ruga în sine, zicând: „Hristoase Dumnezeule, fii mie spre ajutor, nădejdea mea!”. Atunci a venit la el un glas de sus, zicându-i: „Nădăjduiește, Neania, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt cu tine!”. Auzind voievodul glasul acela, s-a umplut de mai mare îndrăzneală, încât cu putere i-a biruit pe ei și a liberat pe toți cei robiți. Iar agarenii uciși în acel război au fost șase mii; iar din oastea lui n-a murit nici unul, nici nu s-a rănit cineva. Și a trimis în cetate la maica sa înainte vestitori, înștiințând-o de biruința sa asupra vrăjmașilor. Iar maica sa, auzind aceasta, s-a bucurat foarte mult.
Și întorcându-se cu dănțuire și cu slavă, l-a întâmpinat maica sa cu bucurie și, când a intrat în casă, a zis către el: „O, dulcele meu fiu, când ai ieșit la război, eu am luat cădelniță și tămâie și am intrat la zei, de m-am rugat pentru tine ca să-ți ajute, și iată că ai biruit cu ajutorul lor. Deci intră la ei și le dă mulțumire, ca și în viitor să-ți ajute”. Iar Neania i-a răspuns: „O, maică, bine ai făcut că te-ai rugat pentru mine; însă mie mi-a dat ajutor Dumnezeul meu”. Zis-a maica sa: „O, fiule, să nu numești numai pe un zeu, ca să nu se mânie ceilalți, și se vor întoarce de la tine”. Zis-a Neania către dânsa: „Nu te înșela, o, maică, cu acei mulți zei ai idolilor. Cum au putut ei oare să-mi ajute, fiind ei înșiși fără suflet? Iar dacă ei mi-au ajutat, să-i întrebăm și să ne spună, și atunci vom fi încredințați de puterea lor”.
Zicând aceasta, a intrat cu maica sa în camera unde erau idolii cei de aur și de argint și a zis către ei: „Spuneți voi, care păreți că sunteți dumnezei, cine mi-a ajutat mie la război?”. Iar idolii tăceau, căci cum puteau ei să răspundă, fiind muți? Și a zis Neania către maica sa: „Iată, maică, vezi cine sunt zeii tăi? Dacă un cuvânt nu pot să vorbească, apoi cum pot să ajute cuiva?”. Iar maica sa i-a răspuns: „Ei nu mai vorbesc cu tine, pentru că îi batjocorești întrebându-i”. Zis-a Neania către ea: „Deci, întreabă-i tu singură, că poate-ți vor răspunde ție, ca unei calde slujitoare”. Iar ea, apropiindu-se cu multă cucernicie de ei, și-a plecat genunchii și a zis: „O, zei atotputernici: Die cel mare, Ira împărăteasa, Poseidoane, stăpâne al mării; tu, Apoloane cel în chipul soarelui, tu apărătoarea cetății, Palado, și ceilalți zei, vă rog să-mi spuneți, oare nu voi ați ajutat la război robului vostru, fiului meu?”. Dar n-a primit nici un răspuns de la ei. Atunci fericitul Neania, ținând crucea în mână, s-a umplut de râvnă dumnezeiască și lepădându-și haina de deasupra și dând la o parte pe maica sa de la idoli, a început a-i sfărâma, aruncându-i la pământ și călcându-i în picioare. Deci, zdrobindu-i bucăți, a împărțit aurul și argintul săracilor.
Iar maica sa, văzând aceea, s-a umplut de mânie și de iuțime negrăită. Deci, uitându-și dragostea firească către fiu, a alergat repede în Antiohia la împăratul Dioclețian și i-a spus cu multe lacrimi jalba sa asupra fiului ei, că acela i-a sfărâmat pe zei, iar ei nu i-a dat cinstea cuvenită, alungând-o de la idoli. Iar împăratul o mângâia și o încuraja că pe de o parte cu îmbunări, iar pe de alta cu îngroziri, va întoarce pe fiul său la cinstirea zeilor cea dintâi. Și zicea el: „Dacă nu va voi să se întoarcă, atunci cel rău, după faptele sale, rău va pătimi; iar tu îți vei alege fiu pe care vei voi din sfetnicii mei”.
Și a scris împăratul îndată ighemonului Palestinei, cu numele Iust, de neam din Italia, om aspru la obicei. Aceluia i-a poruncit să adune oameni vestiți din cetățile dimprejur, ca să-l prindă pe voievodul Neania, fiul Teodosiei, care s-a abătut la credința creștinească, și să-l sfătuiască în tot chipul, cu cuvinte bune și prietenești, apoi cu certări groaznice, ca să se întoarcă la zei; iar dacă nu-l va asculta, să-l chinuiască cumplit. Incă mai erau în scrisoarea aceea și cuvinte de hulă asupra lui Hristos.
Iar ighemonul Iust, luând porunca împărătească și adunând bărbați vestiți din cetățile Palestinei, s-a dus în Elia la voievod și, închinându-se, i-a dat scrisoarea împărătească. Iar voievodul, citind scrisoarea și nesuferind hulele cele scrise într-însa asupra Domnului nostru Iisus Hristos, a rupt-o în bucăți mici și a aruncat-o în văzduh, zicând: „Eu sunt creștin, iar tu fă ceea ce ți s-a poruncit!”. Ighemonul a zis: „Mă tem și de împărat și mă rușinez și de tine ca de un prieten. Și-mi este jale de tine, și nu știu ce voi face. Deci ascultă-mă pe mine și pe acești bărbați cinstiți și adu jertfă zeilor înaintea feței noastre; iar de nu vei face aceasta, apoi și nevrând eu, mă vei sili să fac cele poruncite”. Neania a zis către ighemon: „Ai pomenit bine de jertfă; pentru că eu singur mă aduc jertfă lui Hristos, Dumnezeul meu”.
Zicând aceasta, și-a dezlegat brâul dregătoriei sale și l-a aruncat în fața ighemonului, lepădându-se de slujba împărătească. Apoi, voind să fie ostaș al Impăratului ceresc, ocăra păgânătatea închinării la idoli. Iar ighemonul și bărbații care veniseră cu dânsul, mâniindu-se, l-au prins și l-au dus în Cezareea Palestinei, care se mai numea „a lui Filip”, și Sevastia și Panead, în care fusese pusă odinioară asemănarea închipuirii lui Hristos de o femeie care a avut curgerea sângelui și care s-a tămăduit prin atingerea de hainele Domnului.
Acolo șezând ighemonul înaintea poporului la divanul din priveliște, a pus pe Neania de față, la întrebare. Și văzându-l poporul cel întunecat cu slujirea de idoli, au strigat către ighemon ca niște beți și niște îndrăciți, zicând: „Acesta este vrăjmașul și pierzătorul zeilor noștri și batjocoritorul poruncilor împărătești!” Iar ighemonul, fiind plin de sălbăticie și de neomenie, și întărâtându-se de glasul poporului și mai mult spre amărăciune, a poruncit ca îndată să-l spânzure gol la muncire pe Neania și să-i strujească trupul cu unghii de fier. Astfel fiind muncit, sângele îi curgea și carnea îi cădea bucăți, încât i se vedeau oasele goale. Iar unii din popor, văzând o pătimire ca aceea a mucenicului, aveau milă de tinerețile lui și plângeau pentru dânsul.
Iar mucenicul, văzându-i plângând, le-a zis: „Nu plângeți pentru mine, ci pentru pierzarea sufletelor voastre, pentru că acela este vrednic de plâns, care se va munci în iad fără de sfârșit”. Apoi, ridicându-și ochii spre cer, se ruga, zicând: „Dumnezeule, întăreș-te-mă pe mine, robul Tău, spre înfruntarea vrăjmașului și spre preaslăvirea Preasfântului Tău nume!”. Iar după ce slujitorii cei muncitori au slăbit, ighemonul le-a poruncit să ia pe mucenic de la muncire și să-l arunce în temniță. Iar un păzitor al temniței, anume Terentie, aducându-și aminte de facerea de bine a lui Neania, i s-a făcut milă de dânsul și i-a așternut fân și pânză curată. Deci mucenicul zăcea în temniță, abia viu.
Iar la miezul nopții, s-a făcut cutremur în cetate, pentru că a venit Domnul cu îngerii Săi, ca să cerceteze pe robul Său. Atunci a strălucit în temniță o lumină mare, ușile temniței s-au deschis, legăturile tuturor legaților care erau acolo s-au dezlegat și doi îngeri s-au arătat cu asemănare de tineri preafrumoși, care ziceau către mucenic: „Caută spre noi și vezi!”. Iar mucenicul, căutând spre dânșii, le-a zis: „Cine sunteți voi?”. Ei au răspuns: „Noi suntem îngeri, trimiși la tine de Domnul!”. Mucenicul le-a grăit: „Dacă sunteți îngeri ai Domnului, atunci închinați-vă Domnului înaintea ochilor mei și vă îngrădiți cu semnul Sfintei Cruci, ca să vă cred„. Iar îngerii, făcând aceasta, îndată i-au zis: „Acum crezi că Domnul ne-a trimis la tine?”. Mucenicul a grăit: „Știu că la cei trei tineri aruncați în cuptorul Babilonului a fost trimis un înger de la Domnul, ca să le răcorească focul; iar eu ce lucru am făcut, sau în ce foc sunt aruncat, ca să mă fac vrednic de cercetarea îngerească?”.
Mucenicul grăind acestea cu smerenie, deodată i s-a arătat în slavă nespusă Însuși Domnul Iisus Hristos și, atingându-se de mucenic, i-a tămăduit rănile și l-a făcut sănătos. Apoi, botezându-l cu apă, i-a zis: „De acum nu te vei mai numi Neania, ci Procopie. Deci, îmbărbătează-te și te întărește, pentru că, împuternicindu-te, vei putea să aduci Tatălui Meu turmă aleasă”. Iar Procopie, bucurându-se și înspăimântându-se, a căzut la pământ și s-a închinat Domnului, rugându-L să-l întărească în pătimiri, ca să nu se teamă de cumplitele munci. Iar Domnul i-a zis: „Nu te teme! Eu sunt cu tine!”. Aceasta zicând Domnul, s-a înălțat la cer. Iar Sfântul Procopie, din acea arătare a Domnului, avea inima plină de negrăită dulceață cerească și de bucurie duhovnicească, iar cu trupul era atât de sănătos, încât nu se afla nici urmă din rănile cele ce fuseseră pe dânsul, pentru că a nădăjduit spre Domnul, Care l-a ajutat și i-a înflorit trupul.
Iar a doua zi ighemonul a trimis în temniță pe unul din ostași să vadă dacă mucenicul mai este viu, deoarece credea că a murit de cumplitele munci din ziua dinainte. Deci Terentie, străjerul temniței, a spus ostașului că toată noaptea a fost fără somn, deoarece la miezul nopții s-a săvârșit în temniță un lucru minunat și înfricoșat. S-a făcut cutremur mare și o lumină minunată a strălucit înăuntru. Ușile temniței s-au deschis și legăturile celor închiși s-au dezlegat și oarecare bărbați prealuminoși au vorbit cu Neania. Iar ostașul, privind în temniță, a strigat către mucenic, zicând: „Ești viu, Neania?”. Sfântul a răspuns: „Sunt viu și sănătos, cu darul Dumnezeului meu”. Ostașul a zis: „Nu pot să te văd!”. Sfântul a răspuns: „Tot cel ce fuge de lumina lui Dumnezeu și slujește zeilor, este orb și umblă în întuneric, neștiind unde merge”. Și ducându-se ostașul, a spus ighemonului cele ce a auzit, iar judecătorul, șezând la judecată, a pus iarăși de față la cercare pe Neania, mucenicul lui Hristos. Și căutând toți spre dânsul, au văzut fața lui luminoasă, iar trupul lui sănătos și alb, ca și cum niciodată nu ar fi avut răni.
Și mulți din cei ce stăteau de față, minunându-se, au strigat: „Dumnezeul lui Neania, ajută-ne nouă!”. Iar ighemonul, sculându-se de pe scaun și făcând semn cu mâna spre popor, a strigat cu glas mare, zicând: „Fraților, pentru ce vă mirați văzând pe Neania sănătos? Zeii s-au milostivit spre el și au tămăduit pe Neania, robul lor”. Atunci sfântul a grăit către dânsul: „Bine zici, dacă spui că sunt tămăduit cu milostivirea lui Dumnezeu, iar de socotești că această minunată tămăduire este făcută cu puterea zeilor tăi, apoi să mergem la capiștea lor, ca să știm care Dumnezeu m-a tămăduit pe mine”. Iar ighemonul, socotind că mucenicul voiește să se închine zeilor, s-a bucurat foarte și a poruncit ca drumul de la divan până la capiște să se împodobească și să se aștearnă pe el covoare alese. Iar propovăduitorul suindu-se pe o zidire înaltă, striga: „Neania, fiul Teodosiei cea de neam bun, pocăindu-se, s-a întors la zei și acum merge să le aducă jertfe”. Atunci necredincioșii, auzind acestea, s-au bucurat, iar cei care erau creștini tăinuiți, s-au umplut de mare mâhnire.
Deci, mulțimea poporului, cu femeile și copii, s-au adunat, iar ighemonul mergea cu slavă împreună cu Sfântul Procopie și cu toți bărbații cei cinstiți către capiștea idolească. Iar sfântul, intrând înăuntru și rugându-se lui Hristos Dumnezeu în taina inimii sale, a făcut cu mâna semnul Sfintei Cruci asupra idolilor și le-a zis: „Vouă vă grăiesc, necuraților idoli. Temeți-vă de numele Dumnezeului meu și de puterea Sfintei Cruci. Cădeți din locurile voastre și sfărâmându-vă, ca apa să vă vărsați!”. Atunci îndată au căzut toți idolii și prin căderea lor au făcut un zgomot înfricoșător, zdrobindu-se în bucăți. Și ceea ce este mai de mirare este că, din porunca lui Dumnezeu, toată materia aceea din care erau făcuți idolii s-a prefăcut în firea apei, încât capiștea s-a umplut de apă și ca pârâul curgea huind pe uși.
Văzând această minune, toți s-au înspăimântat foarte și mulți au strigat, zicând: „Dumnezeul creștinilor, ajută-ne nouă!”. Iar ighemonul, fiind ca uimit de spaimă, nu pricepea ce să facă. Apoi abia venindu-și în fire, a poruncit să ducă pe mucenic în temniță, iar el, fiind foarte mâhnit, s-a dus la casa sa. Și făcându-se seara târziu, au mers în temniță la sfânt două cete de ostași cu doi tribuni ai lor, Nicostrat și Antioh și au rugat pe sfânt să-i facă pe ei ostași ai lui Hristos Dumnezeu, împăratul ceresc. Iar Sfântul Procopie a rugat pe Terentie, străjerul temniței, să nu-l oprească pe el să iasă pentru puțin timp din temniță. Deci străjerul nu l-a oprit, știind cu dinadinsul că nu va fugi cel care el singur dorește să pătimească pentru Hristos.
Iar sfântul, ieșind, a dus pe ostași la Leontie, episcopul acelei cetăți, care de frică stătea ascuns și, găsindu-l, i-a poruncit să boteze pe acei ostași, iar el s-a întors singur la temniță. Deci episcopul, într-acea noapte, învățând pe ostașii aceia, i-a botezat și i-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos, iar ei, întorcându-se, au venit la temniță. Acolo, mucenicul lui Hristos i-a învățat pentru sfânta credință și pentru mărturisirea numelui lui Hristos, și i-a întărit ca să nu fie fricoși în pătimire, ci viteji.
Apoi sosind ziua și ighemonul, după obiceiul lui, venind la divan în priveliște, ostașii aceia au stat înaintea lui și cu glas mare proslăveau pe Hrisțos, mărturisindu-se că sunt creștini și arătându-se că sunt gata la chinuri și la moarte pentru Hristos. Iar ighemonul văzând atâta mulțime de ostași îndrăznind la moarte pentru Hristos, s-a umplut de spaimă și de mirare și îi îndemna pe ei să se lepede de Hristos și să se întoarcă iarăși la zei. Iar după ce i-a văzut pe dânșii neînduplecați, a hotărât asupra lor pedeapsa cu moartea, ca prin tăiere cu sabia să se sfârșească. Deci, scoțându-i pe dânșii afară din cetate la locul de moarte, unde se adunase o ceată mare de călăi, pentru tăierea acelor ostași, a scos și pe Sfântul Procopie legat cu lanțuri, ca, văzând moartea atâtor de mulți ostași, să se înfricoșeze. Dar el, privind spre nevoința lor, se bucura cu duhul și se ruga lui Hristos pentru dânșii, ca să-i întărească până la sfârșit și să le primească sufletele lor în cereasca împărăție.
Deci, înconjurându-i pe ei călăi cu alți ostași păgâni, au tăiat acele două cete care crezuseră în Hristos și i-au tăiat și pe acei doi tribuni, Nicostrat și Antioh. Astfel, ostașii cei noi ai Impăratului Hristos, punându-și pentru Dânsul sufletele lor, au trecut cu dănțuire de la cele pământești la cele cerești. Atunci un oarecare bărbat slăvit și binefăcător cu numele Evlavie, venind noaptea cu o mulțime de credincioși, au adunat trupurile mucenicilor și le-au îngropat cu cinste, iar Sfântul Procopie a rămas în temniță păzit și legat cu lanțuri.
Și stând mucenicul lui Hristos în temniță, au venit la dânsul douăsprezece femei de neam bun și au grăit prin ferestruie cu sfântul: „Și noi suntem roabe ale lui Hristos”. De acest lucru fiind vestit ighemonul, îndată a poruncit să le bage și pe ele în temniță. Deci, intrând cu bucurie, au zis: „Primește-ne pe noi, Doamne, în cereasca Ta cămară!”. Și intrând înăuntru, s-au închinat Sfântului Procopie și au învățat de la dânsul sfânta credință, dumnezeiasca dragoste către Hristos și rugăciunea cea fierbinte către Dumnezeu. Și după puțin timp, ighemonul șezând la obișnuita judecată înaintea poporului, a poruncit ca pe acele cinstite femei, scoțându-le din temniță, să le aducă înaintea sa la judecată. Iar Teodosia, maica Sfântului Procopie, auzind despre acele sfinte femei, a mers la priveliște ca să le vadă nevoința lor.
Deci, fiind puse acelea înaintea judecății, ighemonul le-a zis: „Oare veți asculta, să aduceți jertfe zeilor, ca să vă învredniciți de cinste de la noi? Sau petrecând în împotrivire voiți să pieriți rău prin a voastră alegere?”. Sfintele femei au răspuns: „Cinstea ta să-ți fie ție spre pierzarea ta! Noi suntem roabele lui Hristos Cel răstignit, Care ne-a scos pe noi din pierzare. Acela este cinstea și slava noastră!”. Și, mâniindu-se ighemonul, a poruncit ca pe fiecare întinzându-le la pământ, să le bată fără milă cu toiege. Apoi, dezbrăcându-le, le-a spânzurat la muncire, poruncind să ardă cu foc coastele lor. Iar ele se rugau lui Hristos Dumnezeu, chemându-L în ajutor. Și a poruncit ighemonul să le taie sânii, zicând: „Oare vă va ajuta Cel răstignit spre Care nădăjduiți?”. Ele au răspuns: „Acum ne-a ajutat nouă, precum vezi, chinuitorule și urâtorule de oameni, pentru că noi, fiind femei, te biruim pe tine, bărbat stăpânitor fiind, neîngrijindu-ne de muncile cele puse de tine asupra noastră!”.
Iar muncitorul, mâniindu-se și mai mult, a poruncit să ardă un fier în foc și să-l pună sub subțiorile lor, zicându-le: „Simțiți oare arderea focului sau nu?”. Sfintele femei au răspuns: „Tu vei cunoaște durerea din arderea focului, când vei fi aruncat în focul cel nestins din iad; iar nouă ne stă de față aici, ajutându-ne, Domnul nostru, pe Care tu nu-L vezi, ca și orbii care nu văd soarele!”. Astfel pătimind sfintele femei, Teodosia, maica Sfântului Procopie, stând în popor și privind la răbdarea cea bărbătească a acelor femei, plângea cu amar. Apoi, răsărind în inima ei lumina cunoștinței adevărului, s-a umplut de râvnă și, venind înaintea ighemonului, striga, zicând: „Și eu sunt roaba Celui răstignit, Hristos Dumnezeu”. Dar această luminare a ei s-a făcut cu rugăciunile fiului ei, Sfântului Marelui Mucenic Procopie, care se ruga totdeauna pentru întoarcerea ei către Dumnezeu.
Iar ighemonul și toți cei ce erau cu el, văzând și auzind pe Teodosia, femeia cea de neam bun, maica lui Neania, mărturisind pe Hristos cu îndrăzneală, s-au mirat foarte tare cum s-a schimbat deodată, trecând cu vederea cinstea și bunul său neam, bogăția și slava, netemându-se de muncile cele văzute. Și a zis ighemonul către dânsa: „Doamnă Teodosia, cine te-a înșelat să vii în această rătăcire, ca să-ți lași zeii cei părintești și să grăiești unele ca acestea?”. Ea a răspuns: „Nu sunt acum în înșelăciune și în rătăcire, ci mai înainte rătăceam, înșelată fiind de diavoli. Atunci eram înșelată, că în locul Dumnezeului celui adevărat, Care a făcut cerul și pământul, mă închinam urâților idoli, făcuți de mâini omenești”.
Iar ighemonul, arătând cu degetul spre femeile cele ce erau chinuite, a zis către Teodosia: „Aceste înșelătoare, precum văd, te-au amăgit pe tine”. Ea a răspuns: „Nu ele m-au amăgit, ci m-au învățat a cunoaște adevărul prin chipul pătimirii lor. Căci cum le-ar fi fost lor cu putință să fie îmbărbătate într-atâtea munci, dacă Cel ce le întărește pe ele n-ar fi fost Dumnezeu adevărat? Deci ele nu sunt înșelătoare, ci tu ești înșelător, povățuitor al întunericului și al rătăcirii, care tragi pe oameni la pierzare!”. Ighemonul a zis: „O, Teodosia, învață-te și începe a-ți cere iertare de la zei, și ne vom ruga și noi pentru tine, ca să ți se ierte această greșeală a ta”. Dar ea a răspuns: „De la Cel răstignit, de la Hristos Dumnezeu cer iertare pentru neștiința mea și pentru lucrurile cele rele care le-am făcut!”. Deci ighemonul, mâniindu-se, a poruncit s-o pună în temniță împreună cu acele sfinte femei muncite.
Și intrând Teodosia în temniță, a văzut-o fiul ei, Sfântul Procopie, și s-a bucurat foarte tare, pentru că se înștiințase prin Sfântul Duh de întoarcerea ei către Hristos. Deci a zis către dânsa cu bucurie: „Doamnă și maica mea, pentru ce ai venit aici și pentru care pricină ai lăsat pe zeii tăi?”. Iar ea a zis către dânsul: „O, dulcele meu fiu, acum am cunoscut adevărul, pentru că, văzând pătimind pe aceste sfinte femei, gândeam în mine cum este cu putință acestor femei neputincioase, a suferi niște munci atât de cumplite, de nu le-ar fi întărit Hristos, pentru Care pătimesc? Și de n-ar fi fost Hristos Dumnezeu atotputernic, apoi cum ar fi întărit pe cele ce pătimesc pentru El? Gândind eu acestea, inima mea s-a zdrobit de umilință și o rază a răsărit în mintea mea. De atunci am cunoscut înșelăciunea deșerților zei și am crezut că Unul este adevăratul Dumnezeu, pe Care tu și sfintele femei și ceilalți mucenici Il mărturisiți”. Atunci Sfântul Procopie a zis către dânsa: „Fericită ești, doamnă și maica mea, că te-ai învrednicit de o luminare ca aceasta de la Dumnezeu și ai venit în această închisoare pentru El!”.
Deci fericita Teodosia slujea în temniță sfintelor femei, căci ștergea sângele lor cu pânze curate și punea pe rănile lor plasturi tămăduitoare, pentru că era iscusită în meșteșugul doctoriei. Iar Sfântul Procopie învăța pe maică-sa sfânta credință și, luând-o într-o noapte, a dus-o pe dânsa la episcopul Leontie și a botezat-o în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, și iarăși s-a întors cu dânsa în temniță, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu pentru luminarea ei.
După aceasta, sfintele femei au fost scoase din temniță cu Teodosia și au fost puse înainte la necurata judecată. Iar ighemonul a zis către Teodosia: „Cunoaște, o, femeie de neam bun, că te cruț și nu voiesc să aduc asupra ta necinstire și munci. Deci întoarce-te și cheamă cu bună osârdie pe zei, ca să te învrednicești de iertare de la ei, iar de la noi de cinste mai mare”. Sfânta a răspuns: „Nebunule și nepriceputule! Oare nu te rușinezi a numi zei pe idolii cei ciopliți? Și de este mare bunătate, când cineva, după puterea sa, se sârguiește prin lucruri bune ca să fie asemenea lui Dumnezeu, apoi vouă cu totul se cade să fiți asemenea zeilor voștri, idolilor, adică: orbi, surzi, muți, neumblând, nici lucrând, precum sunt și zeii voștri”.
Zicând ea acestea, ighemonul s-a mâniat și a poruncit ca s-o lovească cu putere peste gură, apoi întinzând-o, să o bată cu toiege, după aceea să-i strujească trupul cu unghii de fier. Iar celelalte sfinte femei, privind la pătimirea ei, se rugau lui Dumnezeu pentru dânsa ca s-o întărească și cântau oarecare stihuri din psalmi, care le învățaseră de la Sfântul Procopie, zicând: Veniți să ne bucurăm Domnului, să cântăm lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, căci El este scăparea noastră și puterea, ajutor în necazurile care ne împresoară. Iar ighemonul, auzind aceasta, a poruncit ca să sfărâme cu vergi de plumb fălcile acelor sfinte femei. Apoi pe toate mucenițele acelea, împreună cu Sfânta Teodosia, legându-le cu lanțuri de fier, a poruncit să le scoată afară din cetate și să le dea la tăiere de sabie. Iar femeile s-au dus la moarte cu veselie și cu bucurie, ca la un ospăț de nuntă, și acolo și-au pus capetele pentru Hristos Dumnezeu, învrednicindu-se de cămara cerească.
După sfârșitul lor, Sfântul Procopie a fost dus iar la judecată și ighemonul, răcnind ca un leu către mucenic, a zis cu mânie: „O, cap necurat, te-ai săturat oare de pierzarea atâtor suflete?”. Sfântul a răspuns: „Nu le-am pierdut, ci le-am izbăvit din pierzare și le-am adus de la moarte la viață”. Atunci, ighemonul a poruncit să-l bată peste gură cu o mână de fier și să-i rupă fața cu unghii de fier; deci se vărsa sângele sfântului și înroșea pământul. Apoi l-au bătut cu vergi de plumb peste grumaji, iar sfântul stătea în acele munci ca un stâlp neclintit. După aceasta, ighemonul a poruncit să arunce în temniță pe mucenic, iar el s-a dus acasă foarte mâhnit, pentru că se rușina și se mânia că n-a putut să biruiască pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos. Și de supărare, n-a vorbit nici un cuvânt către nimeni în ziua aceea, și căzând în boala frigurilor, s-a culcat pe pat și a murit în noaptea aceea, dându-și sufletul în mâinile diavolilor, cărora le slujea cu atâta osârdie.
Iar cuvântul lui Dumnezeu creștea și se înmulțea. In toate zilele mulți bărbați și femei primeau credința în Domnul nostru Iisus Hristos, prin învățătura Sfântului Procopie și prin minunile ce se făceau de dânsul, căci stând el în temniță, mulți oameni veneau la dânsul și aduceau pe neputincioșii lor, iar el îi tămăduia cu darul lui Hristos și gonea din oameni duhurile cele necurate și astfel aducea pe cei necredincioși la cunoștința lui Hristos Dumnezeu.
După moartea lui Iust ighemonul, a venit în Palestina, trimis de împăratul Dioclețian, un alt ighemon cu numele Flavian, de neam tot din Italia, dar cu obiceiul mai cumplit decât cel dintâi. Acela, venind în Cezareea Palestinei și aflând despre Sfântul Mucenic Procopie, l-a pus fără de întârziere în fața judecății sale și l-a întrebat de nume, de neam și de credință. Și hulind ticălosul pe Hristos Dumnezeul nostru, a zis către mucenic: „Mă minunez cum voi, creștinii, spunând că Dumnezeul vostru este născut dintr-o femeie și a fost răstignit de oameni, vă închinați Lui. Oare aceasta nu este nebunie?”.
Mucenicul lui Hristos a răspuns: „O, ighemoane, dacă vei voi să mă asculți cu răbdare, îți voi arăta mărturii despre Dumnezeul nostru și din cărțile voastre; însă de la început îți grăiesc că Unul este Dumnezeul adevărat, din fire neschimbat, fără patimă, mai înainte de veci și veșnic; iar nu zeii cei mulți care sunt supuși patimilor și schimbărilor, care s-au arătat sub ani și și-au luat sfârșitul. Nu știi oare pe Hermes al vostru, cel numit Trismeghistos, adică întreit de mare? Asemenea și pe Socrat? Aceștia întăresc că unul este Dumnezeu, iar nu mulți. Mai întâi ascultă pe Hermes, care scrie astfel către doctorul Asclipie: «Stăpânul și Ziditorul tuturor, pe care Il numim Dumnezeu, a zidit lumea aceasta văzută și simțită. Și de vreme ce a văzut că această primă și singură lume pe care a zidit-o este preafrumoasă și preaplină de toate bunătățile, s-a minunat de dânsa și a iubit-o foarte, ca pe o făptură a sa».
Deci vezi, o, ighemoane, că Hermes al vostru nu mărturisește că ar fi mulți dumnezei, ci unul; căci dacă ar fi fost mai mulți dumnezei, atunci n-ar fi fost una, mai înainte de veci fire a dumnezeirii, ci mai multe firi care se fac sub ani, pentru că voi ziceți că unii din zei sunt mai dinainte, iar alții mai de pe urmă. Și voi numiți pe unul» zeul cerului, pe altul, al mării, iar pe alții, ai altor lucruri ce se văd pe pământ. Oare nu pentru aceasta a fost osândit Socrate al vostru de atenieni ca să bea otravă, fiindcă lepăda pe zeii cei mulți?
Iar pe aceia pe care voi îi numiți zei fără de moarte, întâi Die, mai-marele zeilor, ucigașul de tată și bărbatul surorii sale, oare nu petrecea în Creta și au nu se vede acolo până astăzi mormântul lui? Iar Poseidon al vostru oare nu era mai-marele tâlharilor, răpitor și pierzător; și oare mormântul lui nu se află în Calabria? Deci cum ziceți că zeii voștri sunt fără de moarte, când ei au murit ca niște oameni și mormintele lor se văd, și toate lucrurile lor cele rele le știu bine scriitorii de cărți grecești și latinești? Unii ca aceștia sunt zeii voștri, care sunt mustrați și huliți nu numai de creștini, dar și de închinătorii lor.
Și pentru că despre Hristos, Mântuitorul și Dumnezeul nostru, ai zis: «S-a născut din femeie și S-a răstignit», deci ascultă despre Dânsul tainele care se găsesc și în cărțile voastre. Au nu o proorocită a voastră, care se numește Sibila – aceea ale cărei cărți le-a cumpărat cu mare preț Tarcviniu, împăratul Romei -, a scris în cartea sa a doua, despre întruparea lui Hristos din Preacurata Fecioară, astfel: «Când pe Cuvântul lui Dumnezeu Il va naște Fecioara și în miez de zi înseninată se va arăta o stea de la Răsărit, vestind oamenilor muritori acea mare minune, atunci va veni la dânșii Fiul Dumnezeului Celui mare, purtând trup ca și al celor de pe pământ. Aceluia filozofii îi vor aduce daruri: aur, smirnă și tămâie și toate acestea vor fi plăcute».
Asemenea și despre crucea lui Hristos, tot aceeași Sibilă grăiește: «O, fericite lemn, pe care va fi întins Dumnezeu, tu ești vrednic nu pământului, ci cerului!» Apoi grăiește încă și despre a doua venire: «Impăratul cel mare, Care stăpânește toți vecii, va veni din cer, voind singur să judece tot trupul și toată lumea. Credincioșii și necredincioșii Il vor vedea că este Dumnezeu, căci va sta pe un scaun înalt și va răsplăti fiecăruia după faptele sale».
Dacă vei mai voi să auzi și oarecare înainte vestiri ale lui Apolon Pitiul, ale lui Amonie cel din Libia și ale lui Dodonie și Pergamen, citește cu luare aminte cărțile lor și vei ști că Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel de sus, a fost vestit de dânșii mai înainte, că are să vină spre mântuirea și înnoirea neamului omenesc. Căci atunci când Iason, boierul argonauților, întreba pe Apolon din Delfi despre capiștea ce era zidită mai întâi în Atena, zicând: «Proorocule Apolon, cel cu chip de soare, spune-ne al cui va fi lăcașul acesta în neamurile cele de pe urmă?» Apolon a răspuns: «Faceți toate cele ce vă îndeamnă pe voi spre cinstire, iar eu vă mărturisesc vouă un Dumnezeu Care împărătește întru cei de sus, al Cărui Cuvânt nepieritor se va zămisli în Curata Fecioară și ca o săgeată slobozită dintr-un arc de foc va pleca și va trece prin mijlocul a toată lumea, prinzându-i pe toți și aducându-i în dar Tatălui. A Maicii Lui va fi această biserică și numele ei va fi Maria».
Iar când Vatos a întrebat pentru Dumnezeu pe același Apolon, i-a răspuns: «Un bărbat ceresc îmi aduce primejdie asupra mea. Acela va pătimi, fiind Dumnezeu, dar nu va pătimi dumnezeirea, că amândouă vor fi în El, având de la Tatăl nemurire, viață și putere, iar după maică El va avea moarte, cruce și mormânt. Din ochii Lui vor curge lacrimi fierbinți și va sătura cinci mii de oameni cu cinci pâini. Despre El va zice tot omul: Hristos este Dumnezeul meu, Cel ce S-a răstignit, a murit, a înviat din mormânt și la cer S-a înălțat»”.
Aducând Sfântul Procopie astfel de mărturii pentru Hristos Dumnezeu, din cărțile elinești, ighemonul s-a făcut ca o aspidă surdă, nevoind să audă și să înțeleagă drept. Deci a zis sfântului cu batjocură: „Ales tâlcuitor de lucruri dumnezeiești te-ai făcut pentru noi, ca și cum ai purta cheile și pecețile cerești. Mai înainte însă de a începe să te muncesc, te sfătuiesc ca să încetezi cu acea multă vorbă mincinoasă și, lepădându-te de creștinătate, să fii elin ca noi, supunându-te poruncii împărătești. Iar de nu, vei avea ca plată pentru împotrivirea ta cumplite chinuri. Atunci chiar nevoind, vei face cele poruncite”.
Răspuns-a sfântul mucenic: „Dacă nu voiești să cunoști pe Dumnezeul Cel adevărat, pe Care poți a-L vedea cu ochii cei sufletești, apoi tu ucide și junghie trupurile omenești, taie-le în bucăți mici pentru zeii tăi, căci eu jertfesc Dumnezeului meu jertfă de laudă. Pe noi ne numești nebuni, care știm pe Unul adevăratul Dumnezeu Cel viu; dar oare nu ești tu însuți nebun că aduci jertfe celor morți și te închini pietrelor celor nesimțitoare? Dacă piatra căreia te închini ca unui dumnezeu este lucru bun, atunci pentru ce o cioplești și o împarți? Pentru ce, împărțind-o în multe bucăți, alegi o bucată făcută cu asemănare omenească și o numești dumnezeu și îi aduci jertfe, iar celelalte bucăți rămase le pui la vreo zidire mai proastă sau în noroi, călcându-le în picioare? Tot astfel faci și cu lemnul. Tăindu-l, scoți o bucată din care cioplești un idol și căruia te închini, iar bucata rămasă o pui la alt lucru mai prost, sau o bagi în foc.
Dacă piatra sau lemnul este dumnezeu, apoi fiecare piatră și lemn se cade să-l cinstești ca pe un dumnezeu. Iar dacă nici lemnul nici piatra nu este dumnezeu, atunci de ce ceri sănătate și mântuire de la lemnul cel putred și de la piatra cea nesimțitoare? Iar dacă vei numi și fierul dumnezeu, apoi și el este supus la puterea focului, se face moale și se bate cu ciocanul. Se cade oare a bate pe dumnezeu cu ciocanele? Iar dacă și focul îl vei numi dumnezeu, acela atâta este puternic, cât are ceva să ardă, iar dacă nu vei pune lemne pe el, își slăbește puterea, și încă cu apă se stinge desăvârșit. Deci cum pot să fie dumnezei niște materii ca acestea care se micșorează una pe alta?”.
Nesuferind ighemonul să audă unele vorbe ca acestea, a poruncit unui slujitor, cu numele Arhelau, ca să lovească pe mucenic cu sabia peste grumaji. Deci sfântul îndată și-a plecat grumajii sub sabie, fiind gata a muri pentru Domnul. Iar Arhelau ridicând sabia cu amândouă mâinile, când a vrut ca să-l lovească cu putere în grumaji, îndată a slăbit cu mâinile și cu tot trupul și, căzând la pământ, a murit. Iar ighemonul văzând aceasta, s-a înspăimântat și a poruncit să lege pe mucenic cu lanțuri de fier și să-l ducă în temniță.
Iar în ziua a șasea ighemonul, scoțându-l iar la judecată, a poruncit să-l bată cu vine de dobitoc și să-l împungă cu țepușe de fier înroșite, iar rănile să le ardă și să le frece cu oțet și cu sare. După aceea a adus un jertfelnic de aramă pe care erau mulți cărbuni aprinși. Deci, punând tămâie în mâna dreaptă a sfântului, a întins-o pe aceea peste cărbunii cei aprinși, socotind că, nesuferind arderea focului, își va întoarce mâna și astfel tămâia va cădea în foc, ca să zică că a adus jertfă zeilor aruncând pe foc tămâia. Și a fost ținută mâna sfântului două ceasuri deasupra focului, iar el, având mintea adâncită la Dumnezeu, nu băga de seamă la mâna ce era arsă și jertfelnicul stătea cu focul în zadar. Iar cei ce priveau la aceea se minunau și proslăveau pe Hristos. Deci ighemonul și diavolul, stăpânul său, s-au umplut de rușine, iar sfântul, ridicând ochii spre cer, a grăit: „Ținutu-m-ai de mâna dreptei mele și în sfatul Tău m-ai povățuit. Dreapta Ta, Doamne, s-a proslăvit întru tărie, mâna Ta cea dreaptă a sfărâmat pe vrăjmași. Dreapta Domnului a făcut putere; dreapta Domnului m-a înălțat”.
După aceea, ighemonul a poruncit ca să lege mâinile mucenicului și să-l spânzure spre muncire, atârnând de picioarele lui două pietre grele. Astfel a stat spânzurat sfântul multă vreme, întinzându-se de greutatea pietrelor atât de mult, încât oasele lui ieșeau de la loc. Apoi luându-l de la chinuri și dezlegându-i pietrele, ighemonul a poruncit să arunce pe răbdătorul de chinuri într-un cuptor aprins. Iar Sfântul Procopie, intrând în cuptor, s-a îngrădit cu semnul Sfintei Cruci și a făcut rugăciune către Dumnezeu. Atunci îndată a ieșit o flacără din cuptor și a ars pe toți păgânii ce erau împrejur, iar sfântul a rămas fără vătămare, deoarece focul i s-a schimbat în răcoare. De această preamărită minune s-au mirat și s-au înspăimântat toți, și ighemonul a fugit în divan de frică. Iar unii din cetățeni strigau la ighemon: „Pierde îndată pe vrăjitorul acesta, că de nu te vei grăbi, se va înșela toată cetatea cu vrăjile lui!”. Atunci ighemonul a hotărât asupra lui judecata de moarte, adică să-i taie capul cu sabia.
Și scoțând pe sfânt la locul cel de moarte, și-a cerut timp de rugăciune. Deci stând spre răsărit și înălțându-și mâinile și ochii spre cer, s-a rugat pentru cetate, pentru popoare, pentru cei din primejdii, pentru cei neputincioși, pentru sărmani și pentru văduve, ca toți să fie păziți prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Și făcea rugăciune mai ales pentru ca păgâneasca necurăție să se întoarcă degrabă la creștineasca dreaptă credință, iar Sfânta Biserică a lui Hristos să crească, să se înmulțească și să strălucească până la sfârșitul veacului.
Sfârșind el rugăciunea, s-a auzit un glas din cer, care îi făgăduia să împlinească cele cerute și îl chema la moștenirea împărăției cerești. Atunci Sfântul Procopie și-a plecat cu bucurie sub sabie cinstitul lui cap și, fiind tăiat, și-a pus sufletul pentru Domnul său, în 8 zile ale lunii lui iulie. Iar oarecare credincioși venind noaptea, au luat cinstitul lui trup și, ungându-l cu aromate și învelindu-l cu giulgiu curat, l-au îngropat cu cinste la un loc vestit.
Sinaxarul lunii iulie
Sursa: Doxologia
