Plantele trăiesc toată viața lor acolo unde au trăit și au murit strămoșii lor. Dacă au noroc, vântul duce o sămânță pe un teren mai fertil,unde clima e mai propice, dar asta nu depinde de ele. Unde au răsărit, acolo sunt sortite să trăiască întreaga viață.
Animalele au mult mai multe opțiuni. Ele pot migra, ceea ce și fac în funcție de anotimpuri, de secete și de ploi, ca să-și asigure un trai mai îndestulat – însă nu-și pot schimba modul de viață. Sunt conduse de instincte. Păsările își fac cuiburi, fac rost de hrană, la fel ca strămoșii lor depărtați, și niciodată o vrabie nu va putea cânta cum cântă priveghetoarea, chiar dacă aparatul ei vocal îi permite.
În ce-l privește pe om însă, acesta nu numai că poate să se mute din loc în loc, ci poate să schimbe în viața sa tot ce dorește. Poate locui, dacă ține neapărat, în orice loc al oricărei țări. Își poate construi orice fel de locuință. Își poate alege orice meserie. Poate câștiga oricâți bani. Își poate găsi o ocupație creativă, poate să-i ajute și să-i bucure pe alți oameni. Poate să-și întemeieze o familie împreună cu omul iubit sau poate să nu-și întemeieze. Poate să aibă copii ori să nu aibă. Poate să-și aleagă orice religie și orice anturaj. Și – lucrul cel mai important și mai uimitor – poate să se schimbe pe sine însuși și poate să își schimbe împătimirile. Poate scăpa de ceea ce-i face rău și învăța ceea ce-i face bine.
Și atunci, de ce, având posibilități mult mai mari decât animalele, unii dintre noi trăiesc ca niște plante? Sau, și mai rău, plutesc în voia valurilor, pasivi, ca niște pomi tăiați și luați de apă?
Mă uimește întotdeauna când văd oameni care sunt încă destul de tineri că la propunerea de a schimba ceva în viața lor răspund: „Ce să-i faci? Așa sunt eu”.
În primul rând, de unde știi ce fel de om ești tu? Ca să te cunoști pe tine însuți trebuie să pui la încercare în diferite feluri de activitate, în diferite forme de comunicare, cu diferiți oameni.
Am întâlnit adolescenți de 13-16 ani cu privire stinsă, care credeau că au mare experiență de viață și le spunea adulților care încercau să îi învețe: „Ce puteți să mă învățați voi pe mine, când n-ați văzut nici jumătate din ce am văzut eu?”. Într-adevăr, acești „băieți de cartier” au văzut multe: au văzut cum tatăl o bate pe mama, au luat parte la violuri și omoruri în grup. Să zicem că au încercat până la 30% din răul pe care îl puteau încerca în viață. Totuși, din bine n-au încercat nici măcar 5%, iar experiența răului nu poate înlocui experiența binelui. Ca atare, oricât de încercați ar fi în rău, ei rămân copii, care cunosc și înțeleg prost viața luată în ansamblu.
Există însușiri ale omului care se schimbă cu greutate – de pildă, temperamentul. Ceea ce numim „caracter” se poate însă schimba, și trebuie să se schimbe, deoarece caracterul este un set de deprinderi, bune și rele, în parte moștenite de la părinți, în parte dobândite de-a lungul vieții. Pe măsura învingerii acelor însușiri care produc suferință – și orice rău pe care îl comitem ne face să suferim –, omul devine mai fericit. Nu sunteți absolut deloc obligați să repetați viața părinților voștri, mergând după ei ca vagonul după locomotivă, pe șine, dacă această viața nu vă place. Scăpând de defectele voastre, veți scăpa de acea parte a moștenirii părintești de care nu aveți nevoie. Uitați-vă în jurul vostru, și veți vedea cât de frecvent frați și surori care sunt foarte asemănători în frageda copilărie duc vieți foarte diferite, devin oameni foarte diferiți (unul bun, altul rău, unul fericit, altul nefericit). Acesta este rezultatul alegerii personale.
Sunt cunoscute cinci păreri de rău ale muribunzilor, pe care le-a formulat Bronnie Ware pe baza experienței sale de lucru cu bolnavii în stadiu terminal. Este util să știm lucrurile acestea – de aceea, iată lista completă a acestor cinci păreri de rău:
- „Îmi pare rău că nu am avut curajul să trăiesc viața care mi se potrivea, nu viața pe care o așteptau de la mine alții”.
- „Îmi pare rău că am muncit atât de mult”.
- „Îmi pare rău că n-am avut curajul să-mi exprim sentimentele”.
- „Îmi pare rău că n-am ținut legătura cu prietenii”.
- „Îmi pare rău că nu mi-am permis să fiu mai fericit(ă)”.
După cum vedem, toate cele cinci păreri de rău fundamentale sunt păreri de rău nu pentru lucruri grele, mari și uimitoare. Toate privesc lucruri pe care le poate orice om – le poate, dar nu întotdeauna le și face, dintr-o inerție de neînțeles, din lipsa dorinței reale de a deveni mai fericit și de a-și conștientiza viața ca pe o posibilitate unică și irepetabilă, de care trebuie să ne folosim în proporție dacă nu de 100%, cel puțin 99%.
Dimitri Semenik
Dragostea – cum să o dobândim și cum să o păstrăm, pag. 13-15
Editura Sophia, București, 2014
