Creştinismul experimentat de Cuviosul Serafim de Sarov, e cumva diferit de cel al altor sfinţi ortodocşi. Forma de creştinism a acelora este mai riguroasă, ascetică, mai plină de duhul pocăinţei, dar cea a părintelui Serafim este plină de mângâiere, bucurie, încurajare, dacă nu chiar plină de veselie. Şi atunci, fără a merge pe calea pocăinţei, oamenii încearcă să trăiască în deplină bucurie, şi cad. Noi trebuie să corectăm această părere greşită care este destul de răspândită printre creştinii cultivaţi.
Pentru mântuirea lumii păcătoase nu există altă cale în afara pocăinţei şi a unei lupte susţinute. Aceasta este legea inevitabilă valabilă pentru toţi creştinii. Iar Cuviosul Serafim a mers pe această cale până la capăt. Trebuie doar să ne amintim de cele 1000 de zile şi nopţi petrecute pe o piatră şi de strigătul său neîncetat de pocăinţă: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul”.
După o lectură atentă a vieţii sfântului ne va fi foarte limpede de înţeles faptul că el a mers pe calea cea strâmtă, pe calea Crucii, aşa încât este adesea dureros să scrii, să citeşti sau să auzi lucruri legate de nevoinţele sale. Şi ce ştim noi despre ele? O picătură, doar o minusculă parte din ele. Şi Sfântul Serafim însuşi a trebuit să ducă o luptă crudă cu puterile întunericului. Au fost de fapt tot felul de ispite şi încercări, şi posturi de necrezut şi nevoinţe până la epuizare.
După ce a străbătut calea Crucii, Sfântul ascet a ajuns, fiind încă pe pământ, la acea stare binecuvântată care este pregătită de Tatăl în împărăţia Cerurilor celor care-L iubesc pe El. Şi, deşi el nu a deznădăjduit vreodată, fiind curat cu inima şi pururea s-a bucurat de pacea sufletului ca unul care păstrase harul Botezului neîntinat, totuşi nu trebuie să uităm că părintele Serafim a ajuns la starea de totală bucurie doar spre sfârşitul vieţii sale ascetice. Numai Dumnezeu ştie cât timp şi nevoinţe petrecuse el mai înainte în mănăstire, la schit, în linişte şi însingurare. Dar atunci când un creştin ajunge la măsura sfinţeniei, atunci el îşi revarsă bucuria, precum soarele, asupra tuturor fără deosebire, atât asupra celor buni, cât şi asupra celor răi, asupra celor drepţi şi asupra celor nedrepţi.
Pe lângă aceasta, toată lumea ştie că adevărata bucurie este roadă şi însoţitoarea Crucii şi în pocăinţă noi simţim întotdeauna mângâierea harului. De fapt, fără el e numai moarte şi rătăcire. Dar noi trebuie să acordăm o atenţie aparte scopului celui bun pe care-l avea în vedere omul lui Dumnezeu atunci când îşi primea oaspeţii cu atâta bucurie. Majoritatea celor care veneau la Cuviosul Serafim se aflau în necazuri, în deznădejde, bolnavi sufleteşte sau trupeşte, adesea trăind în păcat. Şi toţi aceştia aveau nevoie de încurajare, bunătate, pace, bucurie. Ei aveau într-adevăr prea multă suferinţă, adesea, pe umerii lor. Ceea ce le lipsea era căldura lui Dumnezeu. Acest har fusese dăruit omului lui Dumnezeu de către Mângâietorul, Duhul Adevărului, iar el îl răspândea asupra tuturor celor din jurul său. Mângâierea şi încurajarea sunt mai ales necesare la începutul vieţii duhovniceşti, şi, mai ales, în cazul celor slabi şi păcătoşi, pentru a aprinde râvna în ei. Numai după ce vor fi fost întăriţi, pot ei să trăiască cu hrana cea tare a lacrimilor şi a frângerii de inimă. Pe lângă aceasta, bucuria nespusă pe care o primeau de la Sfântul Serafim reprezenta de obicei începutul unor nevoinţe ulterioare şi a unei vieţi de pocăinţă, a unei dorinţe de a scăpa de vechile păcate, de a se naşte din nou în Duhul Sfânt.
În această privinţă, unui stareţ îi dădu următoarea poruncă: „Să te supui în toate voinţei Domnului, să fii râvnitor la rugăciune, să-ţi îndeplineşti toate îndatoririle cu rigurozitate. Cu tine să fii aspru, iar cu fraţii să fii cu milă şi bunătate: să fii ca o mamă şi nu ca un tată. Să spui cuvinte blânde, prietenoase şi vesele, aşa încât toţi să se afle dinaintea Domnului într-un duh plin de bucurie şi nu de întristare. Veselia nu este un păcat. Ea alungă plictiseala care aduce deznădejdea.”
Arhimandritul Lazarus Moore
Sfântul Serafim de Sarov. O biografie spirituală
Editura Agapis, Bucuresti, 2002
