Boala trebuie privită ca o pedagogie divină, prin care Dumnezeu ne cercetează viața. Ea este, mai curând, un moment de reflecție, o cercetare lăuntrică, o vreme de pocăință. Dacă Dumnezeu îngăduie o suferință este spre binele nostru, deoarece „El nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iezechiel 33, 11). Suferința este un mijloc de purificare sufletească și trupească, este calea spre mântuire.

Termenii „boală” sau „bolnav” sunt menționați în Sfânta Scriptură în peste 140 de versete și prin asta sunt reflectate atât tipologia, cât și semnificația spirituală.

O parte din bolile menționate în textul scripturistic sunt regăsite și în argumentările subtile contemporane, dintre care amintim:

ciuma: „Să nu pierim de ciumă sau de sabie” (Ieșirea 5, 3),

lepra: „Aceasta este rânduiala pentru cel bolnav de lepră” (Levitic 14, 32),

frigurile: „Voi trimite asupra voastră groaza, lingoarea şi frigurile” (Levitic 26, 1),

râia: „Te va lovi Domnul cu lepra Egiptului, cu trânji, cu râie şi cu pecingine, de care să nu te poţi vindeca” (Deuteronom 28, 27),

sterilitatea: „Sara însă era stearpă şi nu năştea copii” (Facerea 11, 30),

orbirea: „Să nu grăieşti de rău pe surd şi înaintea orbului să nu pui piedică” (Levitic 19, 14),

surditatea: „Cine a dat omului gură şi cine face pe om mut, sau surd, sau cu vedere, sau orb” (Ieșirea 4, 11),

gârbovirea: „Iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă” (Luca 13, 11),

nebunia: „Ochii celui nebun se uită la capătul pământului” (Pilde 17, 24),

obezitatea: „S-au făcut graşi şi cu pielea lucioasă şi în rele au trecut orice măsură” (Ieremia 5, 28),

paralizia: „A găsit pe un om, anume Enea, care de opt ani zăcea în pat, fiindcă era paralitic” (Fapte 9, 33).

Boala și suferința nu sunt veșnice, deoarece omul, prin Biserică, este într-o continuă pregătire spre Împărăția cea veșnică, unde se va șterge „orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi; nici plângere nici strigăt, nici durere nu vor mai fi căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21, 4).

Parcurgând paginile Sfintei Scripturi, remarcăm faptul că viața și sănătatea sunt prezentate ca daruri ale lui Dumnezeu, care trebuie păstrate și cultivate, spre Slava lui și binele oamenilor. Atunci când apare o boală, ea trebuie îngrijită și tratată printr-o conlucrare a medicului cu preotul.

O boală spirituală influențează și sănătatea trupească, așadar trebuie tratat omul bolnav în întregul său, trup și suflet. Astfel, „vindecarea sau terapia bolilor în viața și activitatea Bisericii este deodată necesitate practică și întărire a vieții spirituale, potrivit mesajului Evangheliei iubirii lui Hristos, care este în același timp Vindecător și Mântuitor” (Isaia 53, 5; I Petru 2, 24).

Vindecările biblice sunt, în general, un act miraculos săvârșit de Dumnezeu, „căci El rănește și El leagă rana, El lovește și mâinile Lui tămăduiesc” (Iov 5, 18), mai presus de înțelegerea omenească însă sunt menționate și anumite cazuri de bolnavi care au fost tratați de medici. Astfel termenul „doctor” apare în doar 19 versete în Sfânta Scriptură și rolul lui era unul destul de important, deoarece trebuia să fie cinstit de comunitate, fiind trimisul lui Dumnezeu (Sirah 38, 1).

Pe de altă parte, cel bolnav, care ajungea să fie tratat, era considerat pedepsit, deoarece a păcătuit împotriva Ziditorului (Sirah 38, 15).

Biserica și spiritualitatea creștină sunt un partener fidel în ceea ce privește îngrijirea sănătății oamenilor, mai ales acolo unde evoluția diagnosticului nu este favorabilă. Poate cel mai important aport al învățăturii creștine este acela, că fiecare pacient este o persoană creată după chipul lui Dumnezeu, nu este doar un depozitar al bolilor, iar suferința o simte persoana în integralitatea sa, și, mai mult decât atât, reflecția ei se simte și în mediul familial și social din care provine pacientul. Omul este custode coresponsabil al pământului și al vieții în lume în fața Creatorului Însuși.

Bolile îi ajută pe oameni să-și ispășească păcatele și pot fi o binefacere, deoarece cu cât omul este mai mult suferind cu atât mai mult îi va fi răsplătită răbdarea. Școala suferinței sau școala crucii este o școala a lui Dumnezeu, pe care o urmăm cu toții, însă unii cu drag, alții de nevoie, unii spre îndreptare, alții spre și mai sporită răsplată.

Încercările îl „readuc pe om iarăși la calea lui Dumnezeu”. Mai mult chiar, prin necazuri, ni-L facem pe Dumnezeu Prieten, căci „în cuptorul suferinței de tot felul se curățește sufletul omenesc pentru Împărăția lui Dumnezeu”.

Cauza acestor încercări o constituie păcatul: sau, cum spunea Părintele Arsenie, „Bate Dumnezeu păcatele să te lași de ele”. Încercările „vin, pentru că trebuie să vină, fiindcă sunt chemate de noi, cu relele ce le-am făcut. Iar când vine plata, noi ne facem că nu știm de ce vine. Mai bine zi: Așa-mi trebuie!”. De aici și sfatul său: „rabdă ce ai, că pe dreptate ai!” Sufletul omulului este ca un metal prețios, care se purifică în focul bolilor și al suferințelor, precum Domnul îi spune Sfântului Apostol Pavel: „Puterea mea se desăvârșește în slăbiciune” (II Corinteni 12, 9).

Originea bolilor sufletești și trupești, a suferinței omului, trebuie privită în primul rând ca o consecință a libertății întrebuințate în mod eronat de primul om în rai și, prin el, transmisă tuturor oamenilor. Părintele Arsenie Boca ne învață că: declinul moral al lumii și al ființei umane, realizat prin păcat, constituie cauza tuturor convulsiilor și crizelor economice, sociale și politice la nivel global; precum și a încercărilor și necazurilor, a bolilor și suferințelor din lume și din viața omului.

Omul aflat în necaz și boală nu trebuie să-L condamne pe Dumnezeu pentru acestea, deoarece El „nu poate fi amenințat ca un om, nici ca un pământean nu poate fi supus judecății noastre” (Cartea Iuditei 8, 16).

Părintele Arsenie arată că nu Dumnezeu le trimite pe acestea, „ci oamenii se bagă în bătaia lor, pentru că ies din poruncile lui Dumnezeu și legile firii. În fața suferinței, omul trebuie să cheme ajutorul lui Dumnezeu și să strige pentru izbăvirea sa (Cartea Iuditei 8, 17).

Fiecare boală este ca o nouă experiență de viață, în care omul este chemat să mediteze la neputințele și limitele sale trupești, să fie sensibil la cele duhovnicești și, astfel, să se smerească în fața lui Dumnezeu, așa cum ne povățuiește Sfântul Apostol Iacov: „Smeriți-vă înaintea Domnului și El vă va înălța” (Iacov 4, 10), conform învățăturii Mântuitorului Hristos (Matei 23, 12; Luca 18, 14).

Bolile care ne cuprind sunt și o cercetare a lui Dumnezeu, o manifestare a dragostei Lui, și au ca scop vindecarea sufletului de păcate și reînvierea sa întru virtuți: „Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iezechiel 33, 11).

Într-o atare situație, virusuri de tot felul circulă prin noi. Părintele Teofil spunea că: suferința este o realitate, o problemă și o taină. „Încă din tinerețe”, mărturisea el, „mă întreb la ce servește suferința și nu am găsit încă răspunsul potrivit. Am constatat că pentru toată lumea, pentru cei care suferă și pentru cei care nu suferă, suferința este, în același timp, o realitate, o problemă și o taină. Realitate, pentru că nu o putem evita; problemă, pentru că nimeni nu a reușit să o rezolve, suferința rămâne taină. Antidotul nu putem fi noi înșine. Suntem prea virusați de propriile ambiţii şi complexe de superioritate. Antidotul adevărat este prezența lui Dumnezeu şi a oamenilor în inima noastră. Pentru aceasta este necesară golirea inimii noastre de noi înşine pentru a face loc lui Dumnezeu şi semenilor. „Goleşte-mă, Doamne, de mine însumi, ca să mă umplu de Tine”, glăsuia un sfânt din vechime. Odată cu vindecarea sufletească prin îndepărtarea de păcat apare și tămăduirea trupească.

Prin acceptarea bolii și a suferinței, omul păcătos se lasă în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, singurul care este Doctor al sufletelor și al trupurilor: „Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi” (Ps. 22, 1).

Părintele Sofian ne învață că: prin intermediul acesteia, Dumnezeu, ca un iscusit chirurg, „taie sau arde rana, ca să vindece și să salveze de la moarte sufletul și trupul bolnav”.  Încercările date de Bunul și Milostivul Dumnezeu sunt uneori și pentru a ne arăta nimicnicia noastră în fața Creatorului. O boală sau o suferință ne apropie mai mult de Dumnezeu, de rugăciune, de o stare duhovnicească proprie firii noastre ontologice create după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 1, 26).

Părintele Teofil ne învață că: cauzele bolilor se înscriu în acest caracter de taină. Dacă pentru cei păcătoși, ele sunt efecte ale păcatelor, în cazul celor drepți, acestea constituie un examen al credinței.

Condiția umanității este aceea de a nu fi în starea sa firească, ci într-una rănită. Rănită, ființa umană se află aici, la marginea drumului, între viață și moarte. Dumnezeu coboară în această lume, vine la marginea acestui drum, întâlnește umanitatea propria Sa umanitate accidentată. El o îngrijește, îi dă leacuri și o încredințează Bisericii până la întoarcerea Sa. În Biserică, ființa umană va încerca să-L recunoască pe Bunul Samarinean atunci când va veni la sfârșitul veacurilor.

Marele Doctor este aproape de cei ce se ostenesc: ,,El poartă neputințele noastre și cu rana Sa ne-a tămăduit” (Isaia 53, 5) și ne tămăduiește. Hristos vine și se arată lumii ca Doctor, iar mântuirea pe care o aduce El este vindecarea omului. Calea izbăvirii de suferință și de boală este întoarcerea la Dumnezeu, prin pocăință și mărturisire, prin plecarea genunchilor la rugăciune.

Odată, unui intelectual care i-a cerut ajutorul Părintelui Iustin într-o boală incurabilă, Părintele i-a spus: „Fă-ți ordine în interiorul dumitale! Fă-ți ordine în gânduri! Boala este o dezordine a sufletului, a minții și a trupului!”. Urmându-i sfatul, făcându-și ordine în suflet și în viață, acesta s-a vindecat.

Această stare pandemică ne îndeamnă să credem că Dumnezeu a îngăduit să ne mai retragem puțin din zgomotul lumii, ca pământul, universul să mai poată respira. Probabil murdăream prea mult, prin atitudinile noastre, prin negrija noastră, lumea în care trăim. Străzile respiră mai mult pentru că nu mai sunt șoferi care să înjure atât de mult. Spațiul în care trăim era întinat de vorbele noastre urâte, de înjurăturile noastre. A venit vremea să se purifice prin retragerea noastră, prin a sta în casele noastre.

Probabil supermarket-urile nu mai sunt atât de invadate de duhul consumismului necontrolat. Poate că numai în felul acesta pământul își capătă, într-un fel, pacea de care avea atâta nevoie. Omul zilelor noastre, un om zgomotos, nu poate să îi dăruiască pământului această pace decât prin retragerea lui. Ne este frică de ceea ce vine. Sunt oameni panicați. Aceasta este tragedia, că ne este mai mult frică de moarte decât de Dumnezeu.

De multe ori casele noastre devin locuri în care domnește televizorul, alte gânduri și alte preocupări, dar acum, poate nevrând acest lucru, suntem obligați ca în casele noastre să zidim sfinte altare, să avem în permanență candela aprinsă, transformându-le în prelungiri ale sfintelor noastre biserici.

Avem un cuvânt al lui Dumnezeu adresat Prorocului Daniel când se găsea în cumpănă foarte mare: Nu te teme, om al lui Dumnezeu! Pace ție! Fii tare și curajos! Acesta este și cuvântul Bisericii, al Liturghiei, al Scripturii și al nostru, și anume, să nu ne temem peste măsură, căci suntem oameni ai lui Dumnezeu. Pacea cerului este cea mai mare ocrotire și, de aceea, se cuvine să fim tari și curajoși. Trebuie să fim mai atenți, în aceste zile, cu noi înșine și cu intensificarea rugăciunii, care să facă parte din respirația ființei noastre.

Ideea principală a interpretării oferite de părinții creștini ar trebui să fie prezentă și astăzi, în privința pandemiei Covid-19. Constrângerile, suferința și moartea pe care le vedem și le trăim acum, dar și provocările determinate de acestea, la fel ca oricând și oriunde în istorie sau în viitor, nu sunt de la Dumnezeu, ci reprezintă consecințe ale faptelor noastre.

Nici lumea științifică nu este străină de o astfel de înțelegere. Cauzele acestei pandemii, susține o voce autorizată a zoologiei, țin de comportamentul uman, ridicat la rang de civilizație, care a căpătat, în ultimele decenii, dimensiuni planetare.

Distrugem habitatele naturale, constrângem animalele să crească în medii artificiale, le modificăm hrana, le schimbăm locul și ritmurile de viață, le creștem în captivitate, și facem acestea exclusiv pentru consum. Toate reduc distanțele dintre noi și lumea animală, omul fiind prezent în lumea vie la cote de intensitate complet diferite de cele din urmă cu cincizeci de ani. Și, peste toate, catalizatorul pandemiilor, conexiunea globală care răspândește rapid bolile.

Privită cu ochii lumești, experiența suferinței întregii planete în contextul pandemiei Covid-19, în anul 2020, pare dezarmantă, provocând în omul credincios întrebarea ce caracterizează viața lui Iov, „De ce suferă omul cel drept?”, și, în această cheie a teodiceei, naște îndoiala prezenței și proniei divine. Tocmai de aceea, omul contemporan trebuie să se ancoreze și mai puternic în Taina Crucii: a convingerii că istoria noastră orizontală este străbătută în fiecare punct al ei de istoria verticală a lucrării lui Dumnezeu între noi.

Din această intersectare a istoriilor lui Dumnezeu și a omului, a lucrării Duhului Sfânt în creație, se naște Învierea, din care noi trebuie să ne alimentăm convingerea că timpurile pe care le trăim sunt ascunse în cele vechi și vor fi descoperite ca timp al școlirii noastre sfinte de Pedagogul Dumnezeu, ca perioadă de hrănire acum cu lapte, pentru întărirea trupului și a sufletului, pentru ca la vârsta maturității noastre să fim hrăniți cu hrana cea tare, în locașul cel veșnic din ceruri.

Într-o vreme întunecată de război, în 1944, părintele Dumitru Stăniloae scria în „Telegraful Român” că omenirea a învățat că nu poate nădăjdui nimic, în ordinea fericirii, de la progresul ei tehnic. De fapt, scrie el, „fericirea omului atârnă de schimbarea, de îmbunătățirea sufletului, a agentului care folosește forțele descoperite și captate ale naturii. Preocupările omenirii trebuie să se întoarcă spre suflet, care are un rol cu mult mai important în scăparea vieții omenești de marile furtuni și nenorociri care o bântuie”. Și Olivier Clement formula ceva asemănător, arătând că civilizația europeană nu are alt drum de a salva toate achizițiile sale decât asimilându-le în straturile sale cele mai adânci: „acele aspecte care au subzistat din societățile numite creștine, fie se năruiesc, fie se interiorizează”.

Suntem nevoiți să constatăm, împreună cu el, că „lumea civilizată este împinsă, și va fi din ce în ce mai mult, să aleagă între neant și sfințenie, sau după cum scria Pavel Florensky, între nebunie și Treime”. Frâiele lumii, oricât de ample ar fi mișcările ei, se află, până la urmă, în omul interior. Fără cultivarea interiorității, strigătele și plânsetele lumii nu pot primi un răspuns. Fără lumina divină, umanismul lumii autonome va fi sleit de puteri, măcinat de păcat, un păcat ce roade ‒ în absența efortului de sfințire a vieții – toate rădăcinile lucrărilor omenești. De aceea, oricât de arhaic sau de scandalos ar suna, perspectiva creștină îndrăznește să afirme iar și iar că, fără redescoperirea și valorificarea dimensiunii spirituale a vieții omenești, lumea nu va putea să aibă un viitor bun.

Vă îndemn să nu încetăm rugăciunea pentru cei afectați de noua epidemie și pentru tot personalul medical, atât de jertfelnic în aceste vremuri. Să ne rugăm și pentru cei care, neînțelegând rostul și importanța credinței în puterea tămăduitoare a Sfintei Împărtășanii, a sfintelor icoane şi a sfintelor moaşte, se împotrivesc cererilor noastre firești.

Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toți și să ne izbăvească din această năpastă, să ne dăruiască puterea de a răbda, de a mângâia și, mai ales, de a ne bucura întru toate!

În contextul anului numit „Suferința, boala și taina vindecării”, BINECUVINTEZ, ca în anul 2021, să fie întreprinse de către clericii Episcopiei de Ungheni și Nisporeni, în cuprinsul Episcopiei, următoarele activități:

1. În satele cu restricții speciale de Covid, să se împartă pachete sociale persoanelor aflate în carantină.

2. Susținerea cadrului medical raional ce sunt în situație de risc, (secția Covid), cu o masă caldă odată în săptămână, în fiecare zi de joi.

Responsabili:

• Ungheni – preot Ioan GAJIM – 069957148
• Nisporeni – prot. Nicolai CARCHILAN – 078771715
• Călărași – prot. Rodion DASCĂL – 060875477
• Hîncești – prot. Serghei BRICEAG – 069853499

3. Înainte de sărbătorile Împărătești, de vizitat și împărțit pachete cu fructe și o iconiță tuturor bolnavilor și medicilor din toate structurile medicale.

4. Mărturisirea individuală și Împărtășirea bolnavilor în spitale și la domiciliu.

5. În fiecare protopopiat să se creeze o listă cu toți bolnavii de virusul Covid, fiind actualizată săptămânal de preoții din parohii și să fie pomeniți la 40 de Proscomidie, în toate bisericile din protopopiat. Să fie numit câte un preot responsabil, care să ducă evidența bolnavilor din Spitalele Raionale, întocmind listele corespunzătoare cu numele bolnavilor și a personalului medical, anunțând preoții protopopiatului.

Responasibili:

• Ungheni – prot. Nicolai BOIAN – 069451594
• Nisporeni – prot. Leonid ȚUGULEA – 068007525
• Călărași – prot. Rostislav ȚÎMBAL – 079531239
• Hîncești – preot Nicolai CRUDU – 79798038

 

• 6. De inclus în cadrul Sfintei Liturghii cereri de însănătoșire și rugăciunea specială pentru bolnavi și lucrătorii medicali.

 

• 7. Preoții bisericilor de pe lângă Spitalele Raionale să viziteze periodic bolnavii din spitalele respective, făcând catehizare cu ei.

 

• 8. Cei grav bolnavi de COVID, de acasă sau din spitale veniți din diferite sate, care nu au pe nimeni să le asigure un prânz cald, să ia legătura cu Sectorul Eparhial Activitate Socială și Caritate.

• Ungheni – preot Ioan GAJIM – 069957148
• Nisporeni – prot. Nicolai CARCHILAN – 078771715
• Călărași – prot. Rodion DASCĂL – 060875477
• Hîncești – prot. Serghei BRICEAG – 069853499

 

• 9. De săvârșit mai des Taina Sfântului Maslu în perioada celor patru Posturi bisericești și la dorința credincioșilor, pentru a se evita îmbulzeala.

 

• 10. Bolnavii care nu se pot deplasa, să cheme preotul paroh acasă pentru necesitățile sufletești.

 

• 11. La pangarul bisericii să fie afișat numărul de telefon al preotului paroh, pentru nevoile credincioșilor, în caz de boală și suferință.

 

• 12. Implicarea preoteselor în diferite activități de consiliere duhovnicească persoanelor care sunt țintuite la pat, infectate de Covid sau suferinzi de alte boli.

 

• 13. În fiecare Sâmbătă a Postului Mare, preoteasa împreună cu Consilierii Bisericii să pregătească o masă caldă pentru cei bolnavi de Covid, o dată în săptămână, cu livrare la domiciliu.

 

• 14. În fiecare protopopiat, să se organizeze mese rotunde, seminare, conferințe, în jurul tematicii anului de activitate.

 

În cazul în care întâmpinați dificultăți în realizarea acțiunilor enumerate mai sus, apelați la Centrul Eparhial din mun. Ungheni, preot Ioan GAJIM (telefon 069957148) , pentru a prelua responsabilitatea Dvs.

Cu profundă durere față de umanitatea aflată în suferință,

+ PETRU,

EPISCOP DE UNGHENI ŞI NISPORENI

 

 

 

19 februarie 2021 - Biroul de Presă al Episcopiei de Ungheni şi Nisporeni