De foarte multe ori oamenii, aflându-se într-o situaţie nefastă, încep a învinui pe toţi cei din jur sau spun că ceea ce li s-a întâmplat se datorează unui oarecare moment, care nu era posibil de evitat. Dar în realitate, majoritatea întâmplărilor nedorite, fie cele spirituale, fie cele materiale şi trupeşti, sunt cauzate de care-vai acţiuni nechibzuite ale noastre. Iar ca să înţelegem mai bine ceea ce vreau să spun şi, că într-adevăr, noi suntem cauza majorităţii eşecurilor din viaţa noastră, voi povesti o întâmplare cu-n adânc înţeles duhovnicesc.
Se spune că, odată un copil îl întrebase pe tatăl său ce să facă în viaţă, ca să nu fie biruit de ispite şi să nu fie prins în mrejele diavolului. Atunci tatăl ca să-l facă pe copil să înţeleagă mai bine ceea ce avea să-i zică, a ieşit în curtea casei cu el spunându-i: „Uite în pomul din faţa noastră stă o pasăre, iar o altă pasăre uit-o dincolo cum zboară. Dacă un vânător ar fi aici pe care crezi că ar împuşca-o mai repede şi sigur?” Iar copilul în răspunde: „Desigur că pe cea care stă în pom o va putea împuşca cu uşurinţă, iar pe cea care zboară îi va fi greu sau chiar imposibil s-o nimerească, întrucât se mişcă permanent.” Ei, vezi dragul meu, aşa e şi în viaţă, cel care stă pe loc, este uşor biruit de deavol şi de ispită, iar cel care se află întotdeauna în mişcare, asemenea păsării care zboară, nu poate fi biruit şi prins de ispite şi de răutatea diavolului.”
Întâi aş vrea să lămurim lucrurile sub aspect duhovnicesc, pornind de la istorisirea de mai sus. Creştinul, dacă nu se mişcă sufleteşte, adică de nu va săvârşi fapte bune, de nu se va ruga, de nu va cite Sfânta Scriptură şi cărţi de suflet folositoare, de nu va posti, de nu va merge la biserică, de nu va merge să ajute pe un neputincios, de nu va face metanii şi închinăciuni, de nu va face milostenie şi alte fapte creştineşti, cu siguranţă că va fi prins uşor de diavol şi va fi săgetat cu uşurinţă cu săgeţile diferitor ispite. Iar de se va afla sufletul permanent în mişcare şi va zbura dintr-o faptă bună în alta şi mai ales, dacă se va înălţa în cugetare permanentă la cele sfinte, la atotputernicul Dumnezeu, la ziua întâlnirii cu El, la clipa Judecăţii de Apoi şi la răsplata vieţii veşnice, pe un asemenea om, prin excelenţă creştin, cel rău nu-l va putea birui cu ispitele, chiar dacă se va strădui să-i vâneze sufletul.
Frate creştin şi soră creştină, dacă am fost sau mai suntem încă biruiţi de unele ispite, e pentru că sufletul nostru nu se afla în mişcarea faptelor bune şi a sfintelor cugetări. Când duhovnicul la spovedanie sau un preot în timpul slujbelor îţi dă un sfat şi o învăţătură duhovnicească, înseamnă că te îndeamnă cu dragoste creştină să zbori din faţa primejdiei care vine din partea celui rău. Or, atunci când nu împlineşti sfatul şi povaţa duhovnicului, şi mai ales când nu voim a împlini învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, e ca şi cum am sta pe loc, iar în aceste momente suntem o pradă uşoară şi sigură pentru diavol. Iar un creştin adevărat trebuie să fie, aşa cum spune apostolul Pavel „un câştig a lui Dumnezeu” şi nu o pradă a celui rău.
Dar istorisirea de mai sus trebuie privită şi înţeleasă şi din punct de vedere material şi trupeşte chiar. Mulţi se plâng de faptul că se află în multe lipsuri şi mare sărăcie materială. În majoritatea cazurilor se ajunge aici, la mare sărăcie, pentru că oamenii stau pe loc, foarte puţin muncesc, iar unii aproape deloc. Eu sunt născut în mediu rural, într-o famile numeroasă, cu peste 10 membri, timpurile fiind grele din punct de vedere social, economic şi religios. Dar cu toate acestea nu-mi permit să spun că am trăit sărac, şi asta nu pentru faptul că eram îndestulaţi cu multe bunătăţi, ci pentru aceea că toţi şi părinţii, şi copii munceam de cu zori şi cu multă hărnicie la câmp, livezi, vii şi alte culturi. Or, atunci când se munceşte, omul are de toate, măcar ceea ce-i este necesar pentru un trai decent. Dar ca omul să muncească este nu doar o datorie materială şi socială, ci este chiar un îndemn scripturistic. Când Dumnezeu îl izgoneşte pe Adam din rai îi spune: „Prin sudoarea frunţii să-ţi câştigi pâinea”. Or, astăzi foarte mulţi vor să aibă această pâine, fără a se ostenii. Iar Înţeleptul Solomon îi îndeamnă pe ce-i neiubitori de muncă, pe leneşi, să meargă la furnică şi albină ca să vadă cum trebuie să te osteneşti de a avea ceva. Şi un frumos proverb popular spune: „Doar cel care munceşte, obţine ceea ce-i este necesar”.
E aproape înspăimântător să vezi azi câţi oameni şi mai ales tineri nu vor să muncească, dar care au mari pretenţii de la viaţă şi-şi doresc multe bunătăţi. Nu trebuie să dăm permanent vina pe stat că nu ne crează locuri decente de muncă, poate există şi aici o parte de vină, dar cred că vina trebuie căutată în lenea oamenilor care nu vor să muncească şi, aşa cum e vorba populară: „Aşteaptă să le cadă totul din pod”. De aceea sărăcia şi lipsurile îi prinde doar pe cei care stau pe loc şi nu muncesc, sau cum spuneau bătrânii de altă dată: „Doar cel care nu munceşte nu are.”
Dar mai este şi o altă latură a istorisirii amintite mai sus, privită din punc de vedere medical. Când omul este în permanentă mişcare, nu prea este prins de boală. Or, până şi statisticile sociologice şi medicinale afirmă cu îngrijorare maximă că sedintitarismul este cauza multor boli. Cei care au muncă permanentă de birou şi nu mai fac mişcare fizică, tinerii care sunt înrobiţi de jocurile pe calculator şi de tot ce le oferă internetul, de asemenea, sunt supuşi unor riscuri enorme în privinţa sănătăţii. Este bine cunoscut faptul că sportivii, cei care se află într-o permanentă mişcare, nu-i mai prinde boala şi slăbănogirea trupească.
În concluzie, suntem biruiţi de ispite, necazuri, boli şi lipsuri materiale, doar atunci când stăm pe loc şi nu ne mişcăm de a înfăptui ceva spiritual şi material. De aceea să ne străduim de a fi într-o permanentă mişcare spirituală şi trupească şi atunci nu vom deveni pradă a greutăţilor spirituale, materiale şi trupeşti.
Preasfinţitul PETRU,
Episcop de Ungheni şi Nisporeni
