Ca mulţi sfinţi înaintea lui, arhiepiscopul Ioan Maximovici cunoscuse dinainte momentul morţii sale, aşa cum mărturiseşte mitropolitul Filaret, care scrie:
„Pot spune că ultima dată când Înaltpreasfinţitul Ioan a participat la o întâlnire a Sinodului, după ce am oficiat un paraclis pentru călătoria sa la San Francisco cu sfânta icoană a Maicii Domnului de la Kursk, şi-a luat rămas bun de la mine într-o manieră cu totul neobişnuită. În loc să ia aghiasmatarul şi să stropească el însuşi cu apă sfinţită aşa cum fac de obicei episcopii, s-a închinat adânc şi smerit în faţa mea şi mi-a cerut să-l stropesc cu apă sfinţită, după care în loc să ne sărutăm reciproc mâna după obicei, mi-a luat mâna, a sărutat-o şi şi-a smuls repede mâna sa. Eu l-am ameninţat cu degetul şi am zâmbit amândoi. El era foarte emoţionat, dar eu nu am acordat importanţă acelui moment. Acum mă gândesc că el îşi lua, de fapt, rămas bun de la mine. Nu ne-am mai văzut niciodată…”
Deci cu câteva zile înainte de moarte, a fost văzut luând, fără un motiv aparent, icoana sfântului Naum de Ohrida, despre care am vorbit la începutul acestei biografii, şi cea a sfântului Ioan Botezătorul. Le-a aşezat pe amândouă pe analog în mijlocul bisericii.Semnificaţia lor nu a fost înţeleasă decât după fericita adormire a ierarhului: într-adevăr, a murit în ziua sfântului Naum, iar înmormântarea a avut loc la sărbătoarea Naşterii sfântului Ioan Botezătorul. Părintele Petru Lukianov mărturiseşte că, cu trei zile înainte de moartea sa, sfântul ierarh a telefonat, în prezenţa sa, la redacţia revistei „Ruskaia Jizn” din San Francisco, pentru a publica un anunţ despre slujba sfântului Ioan Botezătorul care, insista el, va fi arhierească şi solemnă.
Sfântul ierarh a adormit în Domnul sâmbăta 2 iulie (19 iunie după vechiul calendar), la ora 15. 50. Dimineaţa oficiase Liturghia în biserica Sfântul Nicolae şi Sfinţii Noi Mucenici din Rusia la Seattle, apoi a rămas timp de trei ore în altar rugându-se. A urcat apoi în camera sa şi le-a cerut celor doi paracliseri să-l aştepte jos, fiindcă voia să meargă la cimitir. După câteva minute, aceştia au auzit un zgomot şi au urcat în camera ierarhului. L-au găsit căzut lângă uşă. După ce l-au ridicat, l-au aşezat în fotoliu şi au telefonat pentru ambulanţă, dar sfântul plecase deja să se întâlnească cu Domnul.
Adăugăm că, precum sfântul său ocrotitor Ioan de Tobolsk, care murise în pace în faţa icoanei Maicii Domnului din Cernigov, sfântul ierarh Ioan a murit în faţa icoanei Maicii Domnului din Kursk pe care o cinstise atât de mult.
Timp de patru zile a fost o priveghere continuă. În fiecare zi, după slujbele de dimineaţă şi seară, se săvârşea o Panihidă, iar în restul zilei, până la miezul nopţii, se citea neîntrerupt Evanghelia de clerul diocezan. După miezul nopţii, se putea asista la o scenă emoţionantă: paracliserii şi citeţii de la catedrală citeau psalmii toată noaptea şi, astfel, arhiepiscopul era înconjurat de tinerii pe care îi iubise atât de mult, săvârşind o ultimă Priveghere împreună cu el. În tot acest timp, poporul în procesiune venea să-şi ia rămas bun de la păstorul lor.
Înmormântarea a început în seara zilei de joi 7 iulie. A fost oficiată de mitropolitul Filaret de New York, arhiepiscopii Leontie de Chili şi Averchie de Jordanville, episcopii Sava de Edmonton şi Nectarie de Seattle, optzeci de preoţi şi doi diaconi, în prezenţa a o mie cinci sute de persoane. Părintele Serafim Rose, care a compus un acatist pentru sfânt şi care a fost prezent la slujbă, scrie:
„Fervoarea celor care au asistat la această lungă slujbă (care a durat şase ore) a fost, probabil, rareori egalată în acest secol; cea mai bună comparaţie ar fi cu fervoarea manifestată la slujbele din Săptămâna Mare şi la Paşti. Sentimentele erau cu adevărat asemănătoare. Tristeţea provocată de plecarea omului lui Dumnezeu care a fost un părinte pentru nenumăraţi credincioşi în China, în Europa şi în lumea întreagă, era amestecată cu anticiparea bucuriei de a dobândi un lucru şi mai mare: un mijlocitor în ceruri”.
Bernard Le Caro
Sfântul Ioan Maximovici şi vremea sa
