Părinte, este păcat dacă un băiat și o fată se plimbă ținându-se de mână?
Când ai credință adevărată în Dumnezeu și dragoste curată, faci orice și nu-ți este frică; dar dacă nu ai dragoste curată și credință adevărată, îți este frică să faci și binele, căci frica ne împiedică să punem în lucrare darurile primite de la Dumnezeu. Viața trece și noi nu facem ceea ce puteam să facem. Nu ne folosim libertatea de a face binele decât într-o foarte mică măsură. Frica stă cu siguranță în calea unei vieți trăite cu intensitate, ceea ce are ca rezultat o viață mediocră.
Teama este o patimă care duce la o viață lipsită de roade. Frica de a întreba, de a vorbi, ne ține izolați și în afara edificărilor ce vin din înțelegerea lucrurilor și din cunoaștere. Tinerii se tem să nu pice examenele și nici nu se mai prezintă la ele. Cei căsătoriți din frica de efort și de angajare, de ce va urma, se tem să dea naștere la copii. Unii se tem de ce o să le ofere viitorul și doresc să-l cunoască dinainte. Astfel, merg pe la ghicitori pentru a încerca să prevină lucrurile rele ce li s-ar putea întâmpla. Nu puțini sunt cei ce din frică nu reușesc să ia decizii importante pentru viața lor; le este frică să se căsătorească, să se angajeze, să înceapă proiecte noi. Omul care trăiește cuprins de frici, nu este un om liber.
Libertatea noastră este adesea îngrădită. Libertatea poate fi împărțită simplist în interioară și exterioară. Un om întemnițat este privat de libertatea exterioară. Chiar dacă este obligat să locuiască într-o celulă strâmtă, spiritual poate însă să rămână liber; poate crea, poate imagina, se poate ruga, își poate aminti. Spiritul său lucrează, se mișcă, se poate întâlni cu Dumnezeu. Surprinzător, mulți deținuți au afirmat că în perioada de detenție au fost mai liberi decât afară. Părintele Arsenie Papacioc și părintele Iustin Pârvu relatează că cele mai mari bucurii, cele mai intense experiențe spirituale le-au trăit în temnițele comuniste. Libertate spirituală și o experiență inedită, de care nu a avut parte în libertate, trăiește și Dantes în Contele de Monte Cristo al lui Alexandru Dumas. Marinar simplu, ajuns în temnița de la Chateau d’If, are pentru prima oară în viață, alături de abatele Faria, prilejul unei elevații culturale și spirituale.
Libertatea interioară este îngrădită de păcat, de lipsa cunoașterii și de frică. Nu am găsit undeva această categorisire a lucrurilor care îngrădesc libertatea interioară a omului, dar am găsit toate acestea, păcatul, neștiința și frica, tratate separat în cărțile pe care le-am citit sau în dialogurile pe care le-am avut în diferite ocazii cu părinți duhovnicești. Că păcatul te face rob auzim foarte adesea. Omul dependent de droguri, de jocurile de noroc sau de fumat nu este liber, este rob. Andre Malraux spune: „opusul patimii nu este virtutea ci libertatea”, arătând că patima suprimă libertatea pătimașului.
Necunoașterea, îngrădește și ea libertatea. Un om care nu cunoaște engleza nu are libertatea de a conversa cu un vorbitor de limbă engleză. Necunoașterea are un impact mult mai dur și cu efect veșnic în viața duhovnicească atunci când este vorba despre cuvântul lui Dumnezeu. Un om care nu a citit Noul Testament nu poate înțelege bine care sunt așteptările lui Dumnezeu vis-a-vis de umanitate, vis-a-vis de viața lui. Și, sunt puțini oameni care au citit Scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu către oameni, Noul Testament, în întregime.
Și nu doar tinerii, dar aproape întreaga societatea este dominată de frici. Deși nu traversăm timpuri de război, nu trăim în zone sau situații periculoase, noi oamenii trăim predominant în frică. Spunem și în cazul fricii, parafrazându-l pe Malraux: „opusul fricii nu este curajul, ci libertatea”. Frica îngrădește. Dacă întrebăm pe cineva, mai cu seamă pe un tânăr:
– Ești liber? putem auzi, destul de des:
– Normal că sunt liber. Fac ce vreau, firește că sunt liber.
În fapt, nu suntem atât de liberi precum credem. Suntem îngrădiți de patimi, de necunoașterea. Adevărului și de frici. Ne-am dori să fim liberi dar libertatea se câștigă în timp și cu efort.
Există și o frică bună, o frică binecuvântată. Frica de a nu-L supăra pe Dumnezeu, frica de păcat căci acesta ne desparte de Dumnezeu. Este singura frică admisă și singura dependență admisă, dependența de infinitatea lui Dumnezeu, de Dumnezeu cel necuprins. Este singura dependență care ne deschide spre nesfârșit, care ne eliberează. Celelalte frici? Frica de moarte, de bătrânețe, de sărăcie, de a pierde locul de muncă, de a rămâne singur, de nereușită, de necunoscut, de a vorbi în public, de ridicol, de boală, de șef, de a rămâne necăsătorit, frica de a face lucrurile imperfect (perfecționismul), toate ar fi bine să fie depășite. De ce este nevoie să le depășim? Pentru că frica este o patimă. Frica paralizează inițiativele, elanurile spre desăvârșire, încetinește sau blochează activitatea omului, inhibă în multe împrejurări exercitarea darurilor primite de la Dumnezeu. Este dăunătoare pentru evoluția și lucrarea duhovnicească a omului. Adaug și faptul că imaginația are și ea un rol în exacerbarea fricii. Imaginația prezintă acțiunea pe care o are omul de îndeplinit ca foarte grea, plină de primejdii sau chiar imposibilă.
Cum scăpăm de frică? Scăpăm de frică iubind. În iubire nu este frică, ne spune sfântul Ioan Evanghelistul, ci, iubirea desăvârșită alungă frica. (I In. 4,18). Cerând lui Dumnezeu să ne dăruiască credință puternică. Credința neclintită nu primește bântuielile fricii, ne spune Evagrie Ponticul. La tămăduirea de frică ajută și buna cunoaștere de sine dar și smerenia.
Doamne ajută-ne să ne eliberăm de frica cea rea, pentru a putea intra în comuniune cu Tine și cu oamenii, pentru a pune în lucrare darurile primite, pentru a îndrăzni să facem binele.
Protos. Nicodim Petre
