Tămâia sau mai bine zis, tămâierea însoțește orice act de cult, orice slujbă sau rugăciune săvârșite la biserica, la casa credinciosului sau în oricare alt loc. Răspândirea unor miresme binemirositoare prin arderea de tămâie, reprezintă și ea o mărturisire a credinței noastre. Fumul binemirositor de tămâie care se înalță spre cer, e semn al jertfei noastre, al gândului nostru și al inimii noastre deschise și înălțate către Dumnezeu cu mulțumire și încredere. În același timp, tămâia binemirositoare este semn al prezenței lui Dumnezeu și a Duhului Sfânt, aducătoare de pace, de liniște și de bucurie. Această dublă semnificație a tămâierii, ca semn al jertfei omului care se înalță spre Dumnezeu și ca semn al prezenței harului lui Dumnezeu care coboară din cer, este foarte frumos ilustrată de rugăciunea prin care preotul binecuvântează tămâia înainte de a tămâia: „Tămâie îți aducem Ție, Hristoase Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh”.
Iar ca semn al prezenței Sfântului Duh, dar și ca mărturisire a credinței noastre în Dumnezeu și a faptului că ne supunem și ne închinăm Lui, respingând prin aceasta orice alt stăpân și orice altă putere, mirosul și fumul de tămâie are puterea de alungare a oricăror forțe ale răului, de oriunde ar veni acestea, din partea oamenilor sau din partea vrăjmașului diavol, dar mai ales, are menirea de a îndepărta prezența și lucrarea diavolului și a duhurilor rele. De aceea în popor se spune „fuge ca dracul de tămâie”.
Desigur că și Biblia vorbește despre folosirea tămâiei, ca act liturgic. În Vechiul Testament avem chiar reguli stricte privind folosirea tămâii la locul sfânt (Levitic 16,12…). Iar în cartea profetului Maleahi se vorbește despre „jertfe de tămâie pentru numele lui Dumnezeu” (Maleahi 1,11).
Tămâia este asociată cu rugăciunea în psalmii lui David: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (Psalm 140, 2).
În Apocalipsa avem o imagine din Liturghia cereasca parcă luată din Liturghia noastră de duminica: „Și a venit un înger și a stat la altar, având cădelnița de aur, și i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinților, pe altarul de aur dinaintea tronului. Și fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinților” (Apoc. 8, 3-4).
Să folosim așadar această practică a cultului liturgic chiar și în casele noastre, nu doar în Sfintele Biserici. Și făcând aceasta, adică tămâierea să avem convingerea duhovnicească a faptului că acesta reprezintă un act plăcut lui Dumnezeu, dar și folositor nouă în cele spre mântuirea sufletului.
Ipodiaconul Petru Macovei
