Scopul suferinței pentru creștini este unul singur: ispășirea păcatelor pe pământ prin tot felul de boli, necazuri și dureri, spre curățirea și mântuirea sufletului. Pentru cei răi, care nu voiesc să se îndrepteze, să se pocăiască, suferința de pe pământ rămâne ca o arvună a suferințelor celor veșnice. Iar pentru cei ce primesc suferința cu răbdare și cu mulțumire de la Dumnezeu și se întorc la pocăință, suferința, de orice fel ar fi, este cea mai bună cale de îndreptare și ispășire a păcatelor, izbăvindu-i prin aceasta de chinurile cele veșnice.
Noi vedem că cei care suferă mai mult pe pământ, sunt mai împăcați cu conștiința, mai buni, mai smeriți, mai tari în ispite, mai aproape de Dumnezeu și se mântuiesc mai ușor, precum dreptul Iov, săracul Lazăr, Sfinții Apostoli, mucenicii, cuvioșii și atâția alții. Iar cei ce trăiesc bine, au sănătate, au averi și tot ce doresc pe pământ, sunt de obicei slabi în credință, nemilostivi, tirani, lacomi, egoiști, se tem de moarte și mor în păcate grele, spre osândă veșnică.
Suferința ne este rânduită de sus spre mântuire, spre ispitire, spre iertarea păcatelor și spre creștere duhovnicească, numai dacă o primim cu mulțumire, ca din mâna lui Dumnezeu, precum spune și prorocul David: „Toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat” (Psalmul 22, 5). Deci, toiagul și varga suferinței, pe cei buni și credincioși îi mângâie, îi sporește în fapte bune, îi curățește de păcate și-i învrednicește de mai mare cunună și răsplată în Cer. Iar pentru cei răi, toiagul suferinței este chemare la pocăință, este pedeapsă peste pedeapsă și frâu în gură, pentru că nu voiesc să se apropie de Domnul (Psalmul 31, 10).
Arhimandritul Cleopa Ilie
