Odată, în munţii Olimpului viețuia un sfânt părinte purtător de Dumnezeu. Mulți călugări mergeau la acesta ca să asculte cuvânt duhovnicesc de învăţătură. Și cum stăteau ei așa într-o zi și-l ascultau pe cuviosul părinte, dintr-o dată intră la ei un mirean. Acesta a făcut metanie în fața părintelui, care a fost cuprins și el de emoție. Cuviosul părinte îl întreabă cum de a ajuns acolo la ei și ce vrea.
Omul acela îi răspunde: Am venit să mă spovedesc de păcate, părinte. Părintele îi răspunde: Vrei să vorbim în taină sau vrei să mărturiseşti în fața tuturor părinţilor de aici? Aş dori să le mărturisesc în fața tuturor părinţilor de aici, răspunde mireanul. Atunci, zi fiule păcatele ce le-ai făcut. Acesta plecând capul a început să-și mărturisească păcatele făcute cu fapta și cu gândul, din tot sufle-tul lui podidindu-l râuri de lacrimi, fără a ocoli vreun păcat sau fără a se ruşina cumva de vreunul din acestea.
Așa a mărturisit toate păcatele cele multe pe care le-a făcut, mici sau mari, păcate ce nu le-ar putea descrie cineva nici măcar să le asculte. Și după ce și-a mărturisit absolut toate acele îngrozitoare păcate, din toată inima lui și cu gând bun de pocăință, îi zice părintele: Vrei, fiule, să te pocăiești? Îi răspunde acesta: Da părinte, râvnesc această pocăinţă ca să mă mântuiesc.
Imediat ce sfântul părinte a auzit răspunsul acestuia, l-a iertat fără a-i da nici un canon sau a-i face vreo observaţie, trimițându-l la casa lui și poruncindu-i să nu mai păcătuiască.
Acesta, făcând din nou metanie preotului cu bucurie mare, a plecat slăvindu-L pe Dumnezeu. Călugării, minunându-se de aceste lucruri, i-au zis părintelui: Dacă a făcut asemenea păcate, părinte de ce nu i-ai dat nici un canon?
Răspunde părintele: O, binecuvântații mei copii, nu aţi văzut un bărbat care stătea lângă mine, cum se lumina ca fulgerul iar hainele sale străluceau ca lumina soarelui? Stătea lângă mine, iar în mână ținea o hârtie și un condei cu cerneală! Și când păcătosul a început să-și spună păcatele și greșelile, acel tânăr strălucitor ștergea de pe hârtie, toate păcatele unul câte unul. Și după ce a terminat, omul acela să-și spună toate grozăviile, acest strălucitor bărbat, care era Înger trimis de Dumnezeu, i-a şters dintr-o dată toate păcatele de pe aceea hârtie, unde erau odată scrise!
Deci, iubiții mei frați, iubitorul de oameni și Milostivul Dumnezeu, văzând aceea întoarcere la pocăinţă a omului, spovedindu-se din tot sufletul lui, l-a iertat pe acesta; și pentru că Dumnezeu l-a iertat eu, păcătosul și nevrednicul, nu am mai îndrăznit să-i dau canon.
Părinții, auzind aceste lucruri minunate, s-au înfricoşat tare, făcând metanie și sărutându-i picioarele părintelui şi mulţumindu-i, totodată, lui Dumnezeu pentru dragostea Lui de oameni, c-au fost învredniciți să vadă asemenea lucruri.
Ca o concluzie, putem spune că cei care merg la spovedanie, nu-și spun păcatele preotului lor duhovnic ci le spun lui Dumnezeu care iartă după voinţa aceluia de a se pocăi. Așa cum ați auzit în întâmplarea de mai sus, omul este chemat la spovedanie ca să-și mărturisească păcatele din toată inima și din tot cugetul, astfel putând să primească de la Dumnezeu iertare de păcate.
Așadar, nu lăsați dușmanul nostru de moarte, diavolul, să ne înșele, înăbușind în noi flacăra pocăinței și aruncându-ne în întunericul iadului.
Culegeri de vechi întâmplări duhovnicești,
Editura Andreas
