Sf. Ioan Gură de Aur, unul dintre Părinții Bisericii din secolul al IV-lea a spus: „Soțul care trăiește în armonie cu soția are o viață comparabila cu cea mai ascetică viață trăită de un pusnic în deșert.” De ce se întâmplă asta? Pentru că este atât de greu în viața creștină să-ți crești copiii și să le oferi aceste principii în această viață care nu țin doar de gândire sau de cultură, ci care să le rămână în inimă.
Acest lucru înseamnă că tu și soția ta sau soțul tău trebuie să fiți pe aceeași lungime de undă în ceea ce privește viziunea creșterii copiilor voștri. Nu soțul este un părinte bun sau soția este un părinte bun, ci voi doi împreună sunteți cei care formați părintele perfect. Deși veți avea roluri diferite, unul va fi în mod natural mult mai ocrotitor, celălalt va fi în mod natural mai autoritar, unul va avea un program mai strict și așteptări mai mari, iar celălalt va fi mai concentrat pe imaginea de ansamblu. E în regulă atâta timp cât este complementar. Ceea ce nu-ți dorești niciodată într-o căsnicie e ca soțul și soția să devină subminați prin subminarea reciprocă în fața copiilor. Acest lucru creează confuzie în familie. Așadar, dacă există un lucru pe care să te concentrezi atunci când îți începi drumul spre creșterea copiilor este să stabilești filosofia pe care voi doi o veți adopta și implementa într-o varietate de situații, pentru că nu știi niciodată cu ce te vei confrunta.
În al doilea rând, trebuie să găsești un mod echilibrat de abordare a creșterii copiilor. De multe ori, la spovedanie, am auzit asta, că oamenii au avut parte de ceva traumatizant în propria lor copilărie. De exemplu, poate au avut un părinte care le-a împărtășit prea multe, părintele le-a spus tot ce mergea prost cu locul de muncă sau cu căsnicia lor etc. Așa că au simțit această povară emoțională din partea părintelui lor și astfel încep să compenseze excesiv prin lipsă de comunicare. Ei încep să-și spună: „Nu le voi spune copiilor mei ce merge rău la locul de muncă sau nu le voi spune cum îmi merge în căsnicie sau astfel de lucruri.” Ironia e că atunci copilul lui va spune: părinele meu nu-mi spune niciodată nimic, când eu voi deveni adult voi împărtăși totul cu copiii mei. Și astfel ajungi să sari între generații, pendulând de la o extremă la alta.
Văd asta des în ceea ce privește disciplina, în special. Cineva care are un părinte foarte strict sau disciplinat va merge adesea la extrema unde nu va avea deloc disciplină, iar asta se va vedea la copii, deoarece copiii lor vor fi scăpați de sub control. Da, pentru că există o lipsă de disciplină. Trebuie să existe un echilibru sănătos în toate lucrurile. Ceea ce nu vrei să faci este să iei o extremă de la părintele tău și să treci la cealaltă extremă. Trebuie să ai suficientă autoevaluare și evaluare de la duhovnicul tău pentru a ști unde este calea de mijloc și a o trăi pe aceea.
preotul Moise McPherson
