Sfinții 7 tineri din Efes au trăit în timpul împărăției lui Deciu (249-251), ei fiind soldați, iar numele lor sunt: Maximilian, Exacustodian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Ioan și Constantin. În timpul domniei sale, împăratul inițiază o amplă campanie de persecuție a creștinilor. Sfinții 7 tineri din Efes refuză cu vehemență renunțarea la credința creștină, fapt ce îl va ofensa teribil pe împărat. Acesta decide să le mai acorde un răgaz de câteva zile, timp în care cei 7 tineri ar fi trebuit să hotărască drumul pe care îl vor urma: vor trece le legea păgână sau vor fi chinuiți în numele credinței creștine și ulterior omorâți.
Nici măcar o singură urmă de incertitudine nu i-a încercat pe curajoșii închinători ai Domnului în răstimpul pe care l-au avut. Au decis să se retragă într-o peșteră din apropiere, unde se rugau pentru sufletele celor care cedau presiunii paginilor și treceau la închinarea la idoli și în același timp se rugau Domnului să îi învrednicească a primi orice chin ar fi urmat să vină asupra lor atâta timp cât la sfârșit îl vor vedea pe adevăratul Dumnezeu. La finalul termenului limită, aflând că cei Sfinții 7 tineri din Efes s-au retras în peștera din muntele Ohlon (azi muntele Pion) din imediata apropiere a Efesului, împăratul poruncește ca gura peșterii să fie acoperită cu pietre pentru ca cei 7 să nu mai vadă vreodată lumina zilei, ci să moară asfixiați sau de foame ca răspuns la relepădarea lor de credința creștină.
Printre cei care au primit ordinul de a acoperi gura peșterii se aflau și doi ostași, creștini în taină, pe numele lor Teodor și Rufin. Suferind la gândul că cei 7 tineri vor muri nevinovați, cei doi ostași au hotărât să scrie pe două tăblițe de plumb istoria vieții celor Sfinții 7 tineri din Efes, după care le-au așezat în partea dreaptă a intrării în peșteră, pentru ca, după trecerea timpului, posteritatea să afle despre viața celor 7 tineri inocenți. Ceea ce s-a întâmplat imediat după închiderea peșterii este descris de către Sfântul Simeon Metafrastul astfel: „Iar milostivul și iubitorul de oameni Dumnezeu, Care totdeauna poartă grijă de cele folositoare Bisericii Sale și Se îngrijește de robii Săi, a poruncit acestor șapte tineri să adoarmă cu oarecare străină și minunată adormire, ca Cel ce voia să facă prin ei, în vremea viitoare, o minune preaslăvită și să încredințeze pe cei care se îndoiau de învierea morților.” Așadar, Sfinții 7 tineri din Efes au adormit într-un somn divin timp de aproape 200 de ani, iar la trezire arătau neschimbați ca și cum ar fi trecut o singură noapte peste ei.
Între timp, la conducere venise împăratul creștin Teodosie al II-lea (401-450), care se confrunta cu o situație delicată din punct de vedere spiritual. În timpul domniei sale circula o erezie a ereticilor manihei care producea mare tulburare în popor. Aceștia contestau învierea din morți, spunând că oamenii nu vor mai învia, ci vor muri pentru totdeauna. În aceste vremuri agitate, împăratul Teodosie se ruga Domnului pentru o minune ca să-și susțină teoria privind învierea din morți, așa încât Îl implora pe Dumnezeu să-i arate care este adevărul. Așa se face că, proprietarul terenului pe care se afla peștera, hotărăște să construiască un staul pentru oile sale având nevoie și de pietre. Astfel, în timpul acesta, muncitorii care se ocupau de acele lucrări îndepărtează pietrele de la intrarea în peșteră și în cel mai scurt timp, cei 7 revin la viață ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Neștiind că între timp au trecut 200 de ani de la adormirea lor, sunt curioși să afle dacă ostașii împăratului Deciu sunt pe urmele lor. Decid astfel să îl trimită în oraș pe Iamvlih după merinde și pentru a afla noutăți.
Până a ajunge la brutărie, tânărul Iamvlih este profund uimit de faptul că la porțile caselor este prezent semnul Sfintei Cruci și nenumărate biserici erau ridicate în locuri din oraș pe care el acum nu le mai recunoștea. Debusolat, se întreabă dacă nu cumva a greșit drumul, pentru că această așezare nu mai seamănă cu Efesul pe care îl știa el. Ajuns la brutărie, cere pâine brutarului și vrea să o plătească cu o monedă din timpul său care era emisă în timpul împăratului Deciu cu chipul acestuia pe ea. Brutarul este profund uimit de această monedă și începe să îi pună diverse întrebări despre proveniența ei, suspectând că tânărul Iamvlih ar fi putut să găsească o comoară. Acesta, confuz de întrebările brutarului încearcă să fugă, însă este prins și dus în piața orașului fiind supus unor mulțimi de întrebări legate de presupusa comoară. Este chemat însuși magistratul care îl întreabă despre locul în care a ascuns comoara, numele său și cine este familia sa. La aceste întrebări, tânărul răspunde: „Sunt de aici, din Efes, dacă acest oraș este Efes, iar părinții mei sunt cutare și cutare.” Aceste nume fiindu-i necunoscute proconsulului și mai ales neobișnuite, acesta se mânie și îl acuză pe Iamvlih că vrea să îl înșele. Neștiind cum altfel ar putea să îi convingă de sinceritatea sa, Iamvlih le spune tuturor celor prezenți să îl urmeze la peșteră, unde îi vor găsi și pe ceilalți. Odată ajunși acolo și găsind tăblițele de plumb ce istoriseau povestea vieții lor, toți cei prezenți realizează că sunt martorii unui miracol, se închină în fața celor Sfinții 7 tineri din Efes și aduc slavă Domnului.
Sfinții 7 tineri din Efes vor povesti și împăratului întreaga lor viață, acesta cinstindu-i cu mare recunoștință. 7 zile mai târziu, acești tineri evlavioși vor adormi întru Domnul spre marea lor cinste. Impresionat de minunea trăită, împăratul Teodosie ordonă ca trupurile lor să fie așezate în 7 sarcofage aurite, însă tinerii îi vor apărea în somn spunându-i să îi așeze de-a dreptul pe pământ în peștera lor, în așteptarea Învierii.
Această minune a învierii Sfinții 7 tineri din Efes avut un răsunet foarte mare, chiar și Mahomed o menționează într-o sură a Coranului.
Surse: Crestin Ortodox
