În Sfânta Evanghelie de astăzi ni se vorbeşte despre pescuirea minunată, minunea săvârşită de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu Simon Petru şi cu alţi pescari care toată noaptea s-au trudit şi nimic nu au prins. Această amintire despre pescuirea minunată ne arată Simon Petru s-a smerit atunci când a văzut această minune săvârşită de Domnul Iisus şi, fără a se mândri, îşi recunoaşte păcătoşenia şi slăbiciunile şi îi zice lui Iisus, căzând la genunchii Lui: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca V, 8). Iar Mântuitorul Iisus Hristos, văzând smerenia lui Simon, îi zice: „Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni” (Luca V, 10).
Smerenia e păzitoarea şi temelia tuturor virtuţilor, deoarece cu ea toate virtuţile devin mai adânci şi desăvârşite. Ea stă la temelia vieţii noastre spirituale, ea se afla la temelia tuturor celorlalte virtuţi şi este izvorul oricărui har ceresc.
Dreptatea şi tăria se sprijina tot pe smerenie. Ştim că tăria noastră nu o avem decât de la Dumnezeu, dacă suntem convinşi de slăbiciunea proprie. Prima virtute a creştinului este smerenia. Căci cu smerenia vom avea toate celelalte virtuţi, fără ea, chiar dacă le vom avea pe toate, nu vom avea nici una.
Smerenia este o virtute iubită de Mântuitorul, prin care vrea să fie imitat de toţi cei care vor să-L urmeze, când zice: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei XI, 29).
Smeritul nu se încrede în puterile lui proprii, având mereu în minte şi în inimă cuvintele Psalmistului: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte” (Psalm CXXVI, 1).
Omul smerit e bucuros atunci când alţii îi cunosc defectele şi lipsurile şi nu se supără dacă unii îl întrec fie prin bogăţia lor, fie prin iscusinţa lor, sau chiar prin virtutea lor. Acela este smerit care ascultă de părinţii şi de mai marii lui, având pildă pe Mântuitorul, care s-a făcut ascultător până la moartea pe cruce.
E smerit acela care acceptă şi primeşte cu bucurie sfaturile şi îndemnurile altora şi le urmează în lucrarea lui. Smerit este acela care iubeşte pe cei mai de jos decât el sau pe cei care-i sunt supuşi.
Smerenia e drumul drept şi sigur pe care, dacă vom umbla, nu vom greşi niciodată. Întotdeauna cel smerit se bucură de pacea inimii, care e binele cel mai mare, pe care îl poate avea omul pe pământ şi, tot din smerenie izvorăşte pacea, bucuria şi fericirea.
Să ne punem încrederea în Dumnezeu şi să fim încrezători în puterea Lui, să dovedim râvnă în săvârşirea lucrării binelui de slujire a semenilor, ca astfel prin tot binele ce-l facem pentru semeni, să împlinim poruncile Mântuitorului şi să contribuim la binele întregii omeniri.
Preot Conf. Univ. Dr. Octavian Pop
