În vremea împărăției dreptcredinciosului împărat Leon cel Mare (457-474), era în Constantinopol un om cu dregătoria de stratilat (general), bogat și cinstit, anume Eutropiu, având de soție pe Teodora. Acela avea trei fii, dintre care pe doi i-a pus în slujba împărătească și cinstite dregătorii le-a mijlocit, iar pe al treilea, cel mai mic, anume Ioan, l-a dat la învățătura cărții și la toată înțelepciunea cea retoricească și a filozofilor.
Fiind copilul Ioan de 12 ani, s-a arătat isteț la minte, având înțelepciune către știința lumească, dar mai ales către știința cea creștinească, deoarece lucra întru el Sfântul Duh, făcându-l să iubească toate cele sfinte. Cu siguranță aceasta se datorează și faptului că pentru învățarea lui, părinții aduseseră un profesor ce era călugăr din Mănăstirea Neadormiților.
Monahul văzând pe copil cinstit și înțelept, i-a spus cu de-amănuntul obiceiurile și rânduielile mănăstirii sale, iar Ioan ascultând cu luare-aminte povestirile monahului s-a îndrăgostit de viața călugărească, dorind cu orice preț să părăsească locuința părintească și să se retragă într-o mănăstire.
Cunoscând monahul dorința lui Ioan, i-a făgăduit cu jurământ, că întorcându-se de la Ierusalim, unde avea să plece, îl va lua cu el într-o mănăstire, unde a deprins toată rânduiala monahicească, sporind repede în lucrarea nevoințelor călugărești, întrecând chiar pe mulți din această mănăstire în faptele cele bune și mântuitoare. Dar vicleanul deavol, care nu iubește sporirea duhovnicească și desăvârșirea omului, a început să-l ispitească și să-l chinuie pe Ioan cu dorul de părință și locurile natale. De aceea a luat binecuvântare la egumenul mănăstire să se ducă la casa părintească și într-un chip ascuns de ei, de păprinți și cei ai locului să se nevoiască acolo. Deci plecând cu binecuvântarea egumenului, având hainele vechi, dar fiind schimbat la trup și din cauza asprelor nevoințe, ajungând la porțele casei părintești, nu a fost cunoscut de nimeni, începând să trăiescăpe acolo ca un sărac și cerșetor, între timp el mângăindu-se cu vederea zi de zi a părinților lui.
La un moment dat, cineva din slujitorii în casa părinților lui, i-a făcut o colibă nu departe de poarta casei părintești, unde noaptea se ruga și se nevoia ca un sihastru necunoscut de nimeni. Într-o răbdare ca aceasta a petrecut Cuviosul Ioan trei ani, nespunând părinților săi cum că el este fiul lor.
După trei ani, prea bunul și iubitorul de oameni, Domnul nostru Iisus Hristos, căutând spre smerenia și răbdarea robului Său și vrând să pună sfârșit durerilor și ostenelilor lui, i-a prevestit sfârșitul său pământesc de care se apropiase.
Din acest motiv, Cuviosul Ioan a chemat pe un slujitor din curtea tatălui său, cerându-i să o cheme pe mama lui. Ajungând maicăsa la colibă, Cuviosul Ioan i-a spus că după trei zile va pleca la Domnul, rugând-o ca după moartea sa să-l îngroape în acel loc unde este coliba și să nu-l acopere cu alte haine decât cu aceste zdrențe în care sunt acum, pentru că sunt nevrednic de un loc mai cinstit și de o îmbrăcăminte mai bună. Zicând acestea, a scos din sân Evanghelia și i-a dat-o ei, zicând: „Aceasta să-ți fie ca mângâiere în această viață, iar în veacul viitor să-ți fie bună călătorie, cum și bărbatului tău și stăpânului meu”. Ea, luând Evanghelia, o întorcea într-o parte și într-alta, zicând: „Aceasta este asemenea cu acea Evanghelie pe care bărbatul meu a ferecat-o cu aur pentru fiul nostru”. Deci, alergând, a arătat-o bărbatului său, iar el cunoscând-o, a zis: „Cu adevărat această este pe care am dat-o iubitului nostru fiu. Să-l întrebi de unde o are și dacă nu știe de fiul nostru Ioan”.
Ducându-se amândoi la dânsul, îl întrebară, zicând: „Spune de unde ai luat Evanghelia aceasta și unde este fiul nostru Ioan?”. Iar fericitul Ioan cunoscând că era în ceasul de pe urmă al ducerii sale din acestea de aici, apoi și pentru acele jurăminte, a judecat că este cu dreptate să mărturisească taina cea ascunsă; și suspinând din adâncul inimii sale, a zis, lăcrimând: „Eu sunt Ioan cel căutat de voi și aceasta este Evanghelia aceea pe care mi-ați dat-o, când voiam să mă duc de la voi; eu am fost pricinuitorul mâhnirii voastre, însă Evanghelia dată de voi m-a învățat să iubesc mai mult pe Hristos, decât pe voi, părinții mei, și să iau asupră-mi jugul Lui cel bun”.
Auzind acestea, cuprinzându-l și îmbrățișându-l, se căinau și se tânguiau cumplit că nu l-au cunoscut mai devreme. Iar nu la mult timp după aceasta, Cuviosul Ioan și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Aflând despre toate acestea, cetatea s-a umplut de mirare și toți îl plângeau și se înspăimântau de atâta răbdare neîntrecută și neurmată a pustnicului. După aceasta l-au îngropat pe viteazul nevoitor chiar în coliba lui. Apoi au zidit și o sfântă biserică în locul colibei, pe mormântul cuviosului, și au înzestrat-o cu jumătate din averea lor, iar cealaltă au împărțit-o săracilor.
Viețuind ei bine și cu viață îmbunătățită, după trecerea din viața aceasta au fost și ei îngropați în biserica cea zidită de dânșii pe mormântul fiului lor. Ajungând să se bucure dimpreună cu fiul lor în Împărăța Cerească.
Material selectat de
Prot. Ștefan Rîmbu
