Iubiți întru Hristos frați și surori!
Orice corăbier călătorește pe mare cu scopul de a ajunge în țara dorită sau la limanul liniștit. Astfel, și noi călătorim spiritual în Postul Mare, cu nedejde că vom ajunge la limanul Sfintei Învierii a Domnului Iisus Hristos, pentru a ne odihni sufletește, învăluiți de bucurie și mângâiere duhovnicească.
O corabi, pentru a merge spre locul propus, are nevoie în primul rând de vâsle, dar și alte utilaje. La fel și sufletul are nevoie de rugăciune, înfrânare și alte fapte bune, pentru a călători cât mai duhovnicește în perioada Postului Mare. După cum corabia este de multe ori pusă în primejdii de valurile mării, la fel și sufletul este pus de foarte multe ori în primejdii de valurile poftelor și a păcatelor. Însă după aceste asemănări, dintre suflet și corabie, este și o diferență între ele. Și anume, dacă corabia se îneacă, este perdută, și ea ca materie, și cei care sunt în ea, iar sufletul omului chiar dacă este înecat de valurile păcătoase ale acestei lumi și chiar dacă stă afundat mult în adâncul păcatelor, totuși, în cele din urmă poate să se salveze sau să fie salvat. În cărțile de învățătură creștină și scrierile aghiografe, avem multe cazuri și exemple de întoarcere a celor păcătoși către Dumnezeu, din adâncul patimilor.
Unul din cele mai elocvente cazuri de acestea este cel al Cuvioasei Maria Egipteanca, pe care Sfânta Biserică, ne-o pune în fața noastră a tuturor, ca pe o icoană vie, în a cincia duminică din Postul Mare. Probabil cunoașteți că această sfântă, încă de la 12 ani a început să-și întineze trupul cu tot felul de păcate și, timp de 17 ani nu a încetat săvârșirea păcatelor, afundându-se mai mult și mai mult în adâncul patimilor pierzătoare de suflet. Dar Dumnezeu, ne zice prin proorocul Iezechel: „nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iez. 33, 11). Astfel, Dumnezeu nu doar că a dorit întoarcerea Mariei de la rătăcirea căii ei, ci chiar ne-a propus-o ca model de adevărată și desăvârșită pocăință.
Fiecare dintre noi am intrat în Sfântul și Marele Post cu diferite păcate, mai mari sau mai mici, pe care unii poate le-au și spovedit deja. Diavolul însă se strecoară de multe ori în mintea noastră zicându-ne: crezi că o să-ți ierte Dumnezeu tot ce ai făcut tu până acum? Ca un răspuns la această întrebare Sfinții Părinți ne spun: „Dumnezeu ne poate ierta toate păcatele, doar că trebuie să venim sincer spre El, având – ca și cuvioasa Maria Egipteanca – dorință și silință de a nu mai săvârși, pe cât ne stă în putință, păcatele deja spovedite.
Puterea cea nevăzută care o împiedica pe cuvioase Maria să intre și să se închine Sfintei Cruci, era defapt nu mâna lui Dumnezeu cum s-ar crede, ci însuși mulțimea păcatelor săvârșite. În această privință foarte limpede ne vorbește Sfântul Teofan Zăvorâtu: „Păcatele te îndepărtează de Dumnezeu și tot ele sunt zidul care ne opresc să ajungem din nou la El”. Astfel, neîmplinirea dorințelor și neprimirea ajutorul cerut de la Dumnezeu, trebuie să ne facă să recunoaștem că, păcatele noastre sunt cele care împiedică mila și bunătatea cerească să ajungă la noi. De aici înțelegem și importanța spovedaniei și mai ales a pocăinței adevărate, pentru că, acestea sunt „uneltele” cu ajutorul cărora dărâmăm zidul păcatelor care ne desparte de Dumnezeu. Sau dacă vreți, spovedania și pocăința pe care e nevoi să o facem tot timpul, dar mai ales când ne apropiem de cele sfinte (Sfânta Împărtășanie), sunt acele două aripi cu ajutorul cărora sufletul se înalță deasupra zidului clădit din păcate.
Iubiții mei fii duhovnicești
Pocăința adevărată – ne spun Sfinții Părinți – este îndepărtarea de păcatele pe care le-a spovedit. Pocăința adevărată nu înseamnă doar spovedirea păcatelor, aprinderea unor lumânări și citirea câtorva rugăciuni însoțite de metanii și închinăciuni. Ci mult mai mult. Cuvioasa Maria păcătuise 17 ani, dar pentru păcatele făcute în acea perioadă, s-a nevoit în putiea Iordanului cu rugăciune fierbinte, post aspru, frig, arșițe, lupte de la diavol și multe încercări și ispit timp de 47 de ani. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Ca să avem nădejde de mântuire și să credem că vom fi moștenitori ai Împărăției Cerești, trebuie să facem mai multe fapte bune, decât păcate, să jertfim mai mult timp pentru Dumnezeu, decât pentru păcate”. Or, viața Cuvioasei Maria Egipteanca ne arată ce înseamnă adevărata pocăință, ce importanță are pentru mântuirea sufletului, dar mai ales, care sunt roadele ei și unde te duce această pocăință. Ca urmare a acestei pocăințe, nu doar că i s-a iertat mulțimea păcatelor, dar stătea ridicată de la pământ, învăluită de o lumină necreiată, în timpul rugăciunii și, cunoștea locuri, lucruri și persoane tainice.
Dragii mei,
Duminica a cincia din Postul Mare ne cheamă nu doar spre pocăință sinceră și adevărată, ci și spre smerenie adevărată. Evanghelia duminicii ne pune în față episodul când Hristos făcea ultima călătorie spre Ierusalim, împreună cu ucenicii Săi. Dintr-o dată Iacov și fratele său Ioan vin către Învățătorul lor c-o rugăminte omenească: „Dă-ne să stăm unul de-a dreapta și altul de-a stânga Ta”. Sfinții Părinți ne spun că această cerere a acestor doi apostoli reprezintă o poticneală a întregii lumi ce este stăpânită de mândrie și caută slava deșartă prin diferite funcții înalte și atitudini omenești. Însă această aspirație a apostolilor și a noastră deopotrivă, reprezintă în sine un păcat. De aceea și Hristos zice și apostolilor, și nouă deopotrivă: „Cine dintre voi vrea să fie mai mare, să fie slujitorul tuturor”. Și ca să nu ne revoltăm de această poruncă divină care, să recunoaștem sincer, nu prea ne convine, imediat Hristos ne spune că și El: „N-a venit să i se slujească, ci ca să slujească și să-Și dea Sufletul Său ca răscumpărare pentru mulți”.
Nu v-ați gândit vreo dată, de ce este oare așa de greu să te smerești? Ne răspunde foarte clar Sfântul Efrem Sirul: „Cel care se smerește, pe diavol îl biruiește și sufletul și-l sfințește”. Însă diavolul niciodată nu dorește ca noi să ne sfințim și mai ales să-l biruim. De aceea și ne împotmolește pe fiecare cu gânduri și cugete de mândrie și slavă deșartă. Aceste două patimi – ne spune părintele Cleopa – a dus în iad și oameni și îngeri, deoarece știm că, Lucifer, cel care era căpetenia îngerilor, mândrindu-se și dorind să aibă mai multă slavă, a căzut din cer și din înger luminat, a ajuns drac întunecat.
Rezumând cele spuse până aici, să reținem că, dacă dorim – dar trebuie – să înaintăm duhovnicește pe calea Sfântului Post, cât și a întregii vieți, să ne folosim de aceste două vâsle care ne sunt puse astăzi la îndemână, una fiind pilda de smerenie adevărată, de care ne vorbește Hristos, punându-se El ca exemplu, iar cealaltă este pilda de pocăință desăvârșită a Cuvioasei Maria Egipteanca, pe care o rugăm să ne întărească și pe noi de a ne pocăi și a ne smeri așa cum a făcut ea, plăcându-I lui Dumnezeu, căruia i se cuvine cinste și slavă în veci. Amin
Înaltpreasfințitul PETRU
Arhiepiscop de Ungheni și Nisporeni