Duhovnicul trebuie să simtă ritmul vieții interioare al fiecăruia dintre cei ce vin la dânsul. Pentru aceasta, el se roagă ca Duhul lui Dumnezeu să-l îndrume pentru a da fiecăruia cuvântul trebuincios. Slujirea duhovnicului este și înfricoșătoare, și captivantă, dureroasă, dar și însuflețitoare și plină de bucurie sufletească. El este „împreună-lucrător” cu Dumnezeu (I Cor. 3, 9) și în toate, desigur, Hristos îi este exemplu (In. 13, 15).
Este greu să găsești cuvintele potivite pentru a comunica unui ascultător stările duhovnicești. De aceea este necesar ca duhovnicul să cunoască dinainte, din experiență personală, toată scara stărilor duhovnicești despre care el cutează a vorbi altora. În Cuvântul către duhovnic, Sfântul Ioan Sinaitul vorbește așa: „Cârmaci duhovnicesc este acela care a primit de la Dumnezeu și prin propriile osteneli o astfel de tărie duhovnicească, încât poate să izbăvească sufletul cuprins de orice beznă…”. Iar ca un exemplu în această privință vom spune că pe Cuviosul Serafim de Sarov, cineva l-a numit clarvăzător, dar el a răspuns că nu este deloc așa, ci că el se roagă în timpul conversației și primul gând care îi vine în inimă, din rugăciune, trebuie să-l socotească drept dat lui de Dumnezeu.
Dacă oamenilor care au venit la preot, la duhovnic, cu nădejdea de a auzi de la el în mod clar voia lui Dumnezeu, în loc de aceasta, el le va da o îndrumare provenită din propria sa rațiune, care ar putea fi și neplăcută lui Dumnezeu, prin aceasta, ei vor fi îndreptați pe o cale falsă, ceea ce le va pricinui nu puține rele.
Același cuvios Serafim a spus că, atunci când vorbea „de la mintea sa, erau destule greșeli”. Și fericitul Siluan a adăugat odată, cu prilejul unei discuții privitoare la această problemă, că „greșelile” pot fi neprimejdioase, dar pot fi și destul de importante; așa cum el însuși a avut de suferit la începutul vieții sale monahale din cauza unor sfaturi date după mintea omenească și nu după voia lui Dumnezeu.
Cuviosul Sofronie Saharov
