Sfinţii – spunea părintele Cleopa – nu a graniţe. Indiferent de ce naţionalitate a fost un sfânt oarecare, cât a trăit pe pămân, acum având „cetăţenie” cerească, trebuie să fie cinstit cuviincios şi luat ca pildă de vieţuire creştină. Chiar dacă pe arena politică, unele state se află într-o oarecare altercaţie şi neînţelegere asupra unor lucruri omeneşti, pe creştini nu-i împedică nimic să-şi cinstească sfinţii reciproc.
Sfântul dreptcredinciosul cneaz Daniel al Moscovei, a căreia trecere din viaţa pământească, spre cea cerească, se pomeneşte pe 4/17 martie, a fost al patrulea fiu al cneazului Alexandr Nevski şi s-a născut în anul 1261, în oraşul Vladimir. Într-o predică la ziua pomenirii acestui sfânt, Preafericitul Patriarhul KIRIL spunea: „Pentru a înţelege mai bine sensul vieţii creştine a cneazului Daniel, trebuie să luăm aminte la cuvintele minunate ale cuviosului Efrem Sirul: „Cine slujeşte aproapelui cu smerenie, acela se va proslăvi”. Cred că aceste cuvinte ar putea caracteriza pe deplin întreaga viaţă a sfântului cneaz Daniel.”
Dacă citim cu atenţie istoria vieţii sale, îl vedem pe cneazului Daniel ca un om credincios şi smerit. Fiind mezinul marelui cneaz Alexandru Nevski, a primit drept moştenire cel mai mic şi mai neînsemnat cnezat – cel al Moscovei, deoarece Moscova pe atunci nu era ceea ce vedem astăzi, era un ţinut aproape neînsemnat. În acele timpuri, se duceau lupte crâncene pentru cucerire de noi teritorii, iar cnezatele mai puternice – în cârdăşie cu tătarii, care erau de temut, pentru fărădelegile ce le făceau prin diferite lupte – încercau cu orice preţ să destrungă cnezatele mai mici.
Într-o astfel de împrejurare se afla şi micul cnezat a lui Daniel, căci cneazul din Reazan, Constantin Romanovici, în anul 1300 a elaborat un plan de distrungere a cnezatului Moscova, cu ajutorul cruzilor şi păgânilor tătari. Aflând aceasta, smeritul, credinciosul şi evlaviosul cneaz Daniel a înţeles că, nu doar asupra sa personal, ci deasupra întregului popor din Moscova, planează un pericol îngrozitor, pe care trebuie să-l înlăture. Atunci, cneazul Daniel, împreună cu oştenii săi, a aplicat o lovitură de prevenire şi a distrus totalmente armata tătară. Nu atât prin isteţimea sa şi vitejea a oştirii sale, care era mică, ci ajutat de Dumnezeu, a salvat de asupreala păgână poporul din Moscova.Dumnezeu ajută în lupte, când prin acea luptă se urmăreşte apărarea poporului, a credinţei şi a pământurilor strămoşeşti. Or, cneazul Daniel nu a atăcat nici o dată, ci s-a apărat.
De menţionat este că, pe parcursul a 30 de ani de guvernare, cneazul Daniel a participat la lupte numai o singură dată. De aceea şi a fost respectat de toţi, pentru blândeţe, smerenie şi pace. Iar în timpul ocupaţiei mongole şi a războaielor pentru ocuparea teritoriilor, dintre prinţii ruşi, Daniel a creat pace la Moscova fără vărsare de sânge. De aceea şi se ajunsese la o vorbă proverbială: „Eşti blând şi paşnic, parcă ai fi cneazul Daniel”.
Nu a căutat nici o dată să îngenuncheze pe cineva sau să repească ceva, iar pentru această smerenie Dumnezeu a rânduit ca în chip paşnic, micul cnezat al Moscovei, prin alipire cu alte cnezate, care căutau să se unească cu Moscova, a ajuns un cnezat mare şi puternic, ce a dus mai apoi, la formarea şi dezvoltarea statului unitar puternic Rusia.
Biserica îl cinsteşte ca sfânt nu doar pentru felul cum şi-a condus poporul, ci şi pentru mărinimia şi dragostea sa arătată faţă de Dumnezeu, prin construirea de sfinte locaşuri. Astfel, cneazul Daniel este socotit primul întemeitor de mănăstiri din Moscova, printre care menţionăm mănăstirea închinată Botezului Domnului şi a Sfântului Daniel.
Ducând o astfel de viaţă plăcută lui Dumnezeu, de conducător şi om credincios, crescându-şi şi educând-şi împreună cu soţia sa Maria, cei şase copii ai săi: Iurie, Alexandru, Boris, Afanasie, Fiodor şi Ioan, se hotărâ să treacă din viaţa aceasta îmbrăcând haina monahală. În care a şi trecut la cele veşnice la vârsta de doar 42 de ani în ziua 4/17 martie.
Să-l rugăm dar, pe sfântul cuviosul şi dreptcredinciosul cneaz Daniel, care a arătat atâtea chipuri de vieţuire creştinească, să ne intărească duhovniceşte ca să ne ostenim şi noi pentru dobândirea Împărăţiei Cereşti, spre care, el a tins întreaga sa viaţă, făcându-se tuturor, şi conducătorilor, şi supuşilor, şi călugărilor, şi mirenilor, şi celor asupriţi, şi celor liberi, şi celor îndestulaţi, şi celor amărâţi, pildă de urmat pe cărarea mântuirii..
Prot. Ştefan RÎMBU
