Diavolul nu doarme, nu stă degeaba. Scopul lui permanent este să ne scoată de pe calea mântuirii. Și nu există sfoară pe care să nu o tragă! Cum vom mai găsi noi scăpare din toate acestea, ca niște oameni bolnavi ce suntem?
Înșfăcăm bastionul nostru, colacul nostru de salvare: credința! „Unde este Dumnezeu? E cu putință să mă părăsească Dumnezeu? Oare nu e Dumnezeu Care m-a creat? Nu e Dumnezeu Care m-a scos din lume și m-a adus aici? Acum e posibil să mă părăsească?” Permanent să vă folosiți de aceste cuvinte. Cu adevărat „toate sunt cu putinţă celui ce crede!”.
În locul cutare, când am fost în primejdie mi-am făcut cruce și am spus: „Doamne, Iisuse Hristoase, e cu putință să mă părăsești, de vreme ce ești Dumnezeu și vezi că acum mă aflu în primejdie?”. Și primejdia s-a risipit de la sine. „Căci noi umblăm prin credință, nu prin vedere”, prin sentimente.
De aceea, cu toții să păstrați înlăuntrul vostru, ca pe ceva fără de care nu se poate [trăi]: colacul de salvare absolut, care ne izbăvește din nevoi și din neputințele noastre și de atacurile demonice, credința în Hristos! „Căci Acesta se îngrijește de voi.” …și nu atât omul pentru drumul său.
