Mi s-a întîmplat să întîlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refe¬reau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicînd de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu. Ei sunt gata să-şi susţină afirmaţiile cu fapte, numai că şi acestea sunt tot atît de obscure şi de îndoielnice ca şi obscurul, suspectul şi vicleanul lor suflet, care, cu o „pată” a altuia, păcat sau slăbiciune, vor să-şi asigure o falsă justificare propriilor lor fapte reprobabile.
Prin acestea însă nu se pot scuza nicicum, ci dim¬potrivă, îşi aduc o şi mai mare osîndă, fiindcă „văd paiul din ochiul fratelui” şi îl judecă, dar „bîrna din ochiul lor nu o iau în seamă” ( Matei 7, 3). Zice: acest părinte s-a făcut vinovat de cutare sau cutare păcat. Ei, şi ce? E om, şi nu este om care să nu greşească. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8). Eşti tu oare, fără de păcat? Dacă nu eşti, de ce arunci în fratele tău cu piatra osândirii?
Dacă aş începe să-ţi caut viaţa, „la bani mă¬runţi”, raportând-o la cuvântul lui Dumnezeu, ţi-aş putea condamna şi eu păcatele, multe şi grele, cu propriile tale cuvinte. Aş putea să te învinuiesc de trufie, de îngîmfare, de necredinţă, de iubire de agonisire, de desfrînare, de tîlcuire anapoda a cuvîntului lui Dumnezeu şi a poruncilor Sale, de ră¬ceală în credinţă şi de cîte altele. Ţi-aş găsi, poate, nu o singură „pată”, ci întreg trupul tău devenit o imensă pată neagră, fiindcă ochiul minţii tale este viclean.
Cît de mult mă scîrbeşte această drăcească satisfacţie de păcatul altuia, această infernală strădanie de a demonstra păcatele, adevărate sau închipuite, ale omului! Şi cînd te gîndeşti că cei cărora le place să se ocupe de aşa ceva îndrăznesc să susţină că o fac din respect şi că încearcă, prin toate mijloacele să îndeplinească porunca lui Dumnezeu despre iubirea aproape-lui! Despre ce iubire poate fi vorba cînd cauţi cu orice preţ să vezi şi să gă¬seşti chiar şi la oamenii de seamă şi la sfinţi pete negre şi cînd, pentru un sin¬gur păcat, cauţi să le ponegreşti toată viaţa, refuzînd să li-l treci cu vederea, chiar şi atunci cînd ar fi cazul.
Uitat-aţi oare că dragostea „toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 7)? Ce rău imens fac lor înşişi, şi altora aceşti viermi moraliza¬tori! Ei fac să se surpe în conştiinţa multora respectul legitim faţă de anumite persoane, să li se întunece prestigiul, să nu mai poată fi luaţi drept exemplu de urmat, agită spiritele cu gând de osîndă, îşi fac rău lor înşişi, luînd de la diavolul otrava judecării aproapelui. Frate! „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să-l facă, să stea” (Romani 14, 4).
Sfântul Ioan de Kronstadt
Viaţa mea în Hristos
Editura Sophia, Bucureşti, 2005
