Datori suntem să cugetăm şi să facem cu toată puterea binele, ca să vină deprinderea şi obişnuinţa să lucreze de la sine, fără osteneală, cele de toate zilele, precum Părinţii au biruit prin cele mici pe cele mari. Căci numai cel ce nu se lasă convins ca să aibă cele peste trebuinţă ale trupului, ci le leapădă pe acestea, ca să meargă pe calea cea strâmbă şi plină de necazuri nu va ajunge la iubirea de avere. Nu numai avuţia multă arată iubirea de avuţie, ci tot ce ţine cineva cu împătimire sau fără trebuinţă, sau peste trebuinţă este iubire de avuţie şi lăcomie.
Să fugim de oamenii pătimaşi, de lucrurile netrebuincioase vieţii şi, să umblam în calea împărătească, să cugetăm ziua şi noaptea la poruncile lui Hristos şi la toată Scriptura. În felul acesta poate să ajungă cineva la cea dintâi poruncă, adică la frica lui Dumnezeu care se naşte din credinţă şi din meditarea Sfintelor Scripturi. Iar prin frică poate să ajungă la plâns, iar prin acesta la credinţă, nădejde şi dragoste. Căci cel ce crede în Domnul se teme de munci; şi cel ce păzeşte poruncile rabdă necazurile; iar cel ce rabdă necazurile, va avea nădejde în Dumnezeu; iar nădejdea desparte mintea de toată împătimirea; iar despărţită de aceasta, va avea dragostea de Dumnezeu. De va vrea cineva să facă acestea, se va mântui.
Sfântul Petru Damaschin
