Întrucât o bună parte dintre oameni, fie creștini sau necreștini, au un obicei prost și prin urmare foarte păcătos, de a înjura de cele sfinte, cu nădejdea că-i vom trezi la o realitate duhovnicească, pentru a conșteintiza gravitatea păcatului care îl săvârșesc, vom relata, din mărturiile unui ierarh vrednic de crezare – Arhiepiscopul Iustinian Chira, al Maramureșului, trecut de curând la Domnul, la o vârtsă foarte înaintată – o întâmplare uimitoare povestită de el despre un tânăr care a murit tocmai că blestemase și mai ales că înjurase de Dumnezeu.
Iată cum se petrecuse acestea: Într-o vară a venit la noi, la mănăstirea Rohia, fratele Alexandru din Târgu Lăpuş. Avea 22 de ani, terminase anul 2 la Politehnică în Cluj şi tocmai aflase că suferă de o boală incurabilă. Era un băiat înalt, frumos, şi dorea foarte mult să trăiască. Pentru el era un lucru foarte dureros că trebuie să moară. Pe urmă a plecat şi, pe iarnă, prin februarie, mi-a venit vestea că Alexandru mă roagă să-l vizitez. M-am dus. N-am plecat chiar atunci în ziua aceea, ci a doua zi, că nu era autobuz şi era lapoviţă şi vreme urâtă. M-am dus a doua zi, peste deal. Am ajuns la marginea Lăpuşului când se lumina de ziuă. Oamenii ieşeau din gospodării la treburi. Şi când m-au văzut îmi zic:
– Veniţi, părinte stareţ, la fratele Alexandru?
– Vin.
– Dar ştiţi ce s-a întâmplat?
– Nu ştiu.
– Când a văzut că nu există speranţă de salvare de la moarte a început să înjure şi să blesteme pe Dumnezeu, de am fugit toţi de lângă el. Nu am putut să-l auzim. Şi în starea aceasta a murit. După aceea a înviat şi a trimis ca să vii dumneata la el.
M-am dus spre casa unde locuia. Am intrat în casă. Alexandru stătea pe pat, cu spatele rezemat de perete şi cu piciorul drept pe un scăunel. Era foarte senin, foarte vesel. Şi, când am intrat, mă întreabă:
– Ţi-au spus ce am păţit?
– Mi-au spus.
– Aşa a fost. Când am văzut că nu este salvare, m-am răzvrătit, m-am umplut de ură împotriva lui Dumnezeu. De ce-mi iei viaţa, Doamne? Eu vreau să trăiesc. Şi deodată au venit doi îngeri, m-au luat şi m-au dus până la marginea orizontului. Şi când am ajuns acolo am văzut toată lumea aceasta rămânând în spatele meu.
Am văzut cealaltă lume! Aşa cum spuneaţi dumneavoastră, preoţii, din cărţi. Când a fost să mă treacă dincolo de orizont, am auzit o voce, care a spus: Nu-l putem primi la Noi, pentru că s-a lepădat, Ne-a blestemat şi Ne-a înjurat. Dar nu-l putem arunca nici în iad, pentru că-i curat. Duceţi-l înapoi, să se spovedească, să se împărtăşească, şi apoi va veni la noi. Şi aşa m-am pomenit dincoace. De aceea am cerut să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc, şi apoi voi pleca. Abia aştept să plec la lumea pe care am văzut-o.
Eu am început ca toţi oamenii: lasă, frate Alexandre, că te-i face bine. Zice: Nu, nu. Te rog, îţi cer să vii să-mi faci înmormântarea. Şi zice: mai am o rugăminte. Dac-aş putea, aş striga să mă audă toată suflarea de pe pământ să nu se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu, să nu-L înjure. Să creadă în Dumnezeu, să creadă în suflet şi să creadă în viaţa din cealaltă lume! Şi mai ales aş vrea acest lucru să-l spun tineretului, dar să-l spui dumneata, părinte stareţ, întotdeauna, la toată lumea.
Aşa că împlinesc şi eu această datorie, povestindu-vă ce s-a întâmplat.
Iustinian CHIRA, Arhiepiscop al Maramureşului şi Sătmarului
Revista, „Cuvinte către tineri”, Mănăstirea Putna
