Îmi amintesc că discutam cu un sculptor, care mi-a zis: „Adesea, oamenii îşi imaginează că sculptorul ia o bucată de stâncă, marmură sau fildeş, se gândeşte ce ar putea proiecta în ea şi începe să elimine din ea tot ce nu corespunde viziunii lui. Nu e adevărat. Adevăratul sculptor se uită la material şi, privindu-l, descoperă, deodată sau treptat, frumuseţea cuprinsă deja în el, şi atunci începe să cureţe, să elibereze această frumuseţe de tot ce ne împiedică, pe noi şi pe el, să o vedem”.
Cu alte cuvinte, statuia există deja în material, frumuseţea este deja în interiorul lui, şi scopul muncii sculptorului e cel de a o elibera de ceea ce o ascunde de noi. Asta mă duce cu gândul la cuvintele Sfântului Efrem Sirul, care în scrierile sale spune că atunci când Dumnezeu îl cheamă pe om întru fiinţă pune în adâncul lui toată Împărăţia Domnului. Şi scopul vieţii constă în a săpa neobosiţi, a săpa cu grijă şi cu delicateţe, a săpa cu nădejde şi cu bucurie, până când vom ajunge la această comoară ascunsă şi ne-o vom însuşi, ne vom identifica cu ea.
Toate acestea arată că trebuie să căutăm frumuseţea în pofida urâţeniei care ne sare în ochi la început. Adeseori suntem înclinaţi să ne oprim la cele văzute şi nu zărim esenţa din spatele lor.
Părintele Eugraf Kovalevski spunea că atunci când Dumnezeu ne priveşte El nu caută succesele sau insuccesele noastre, ci caută în adâncurile noastre. El vede Chipul Său întipărit în noi…
Mitropolitul Antonie al Surojului
