Să nu trecem cu vederea îndemnurile Sfintei Evanghelii de astăzi și să ne apucăm serios de faptele cele bune şi mai ales de milostenia sufletească . Să avem milă de sufletele rătăcite şi de cele ce sunt în suferinţe de tot felul, căci mila, biruieşte judecata şi Dumnezeu prin multele Sale chipuri de a ne întoarce la El, nu ne va lăsa nici pe noi dacă vom avea milă de aproapele nostru. Aşa cum s-a mai întâmplat şi cu alţii în alte vremuri, care au făcut milă sufletească şi trupească.
Pe la anul I802 trăia într-un sat din Italia un om tânăr cu multe obiceiuri urâte. Era stăpânit mai ales de păcatul desfrânării, însă avea şi obiceiul acesta frumos să facă multe fapte de milostenie. Făcea şi rugăciuni, sărindare, fiind însă copleşit de păcatul desfrânării, după ce făcuse el spovedanie, a căzut iar în acest urât păcat. Atunci dintr-o dată s-a îmbolnăvit aşa de greu, căci n-a durat mult şi a murit. După trei zile, ca de obicei, îl scoaseră preoţii şi popor mult ca să-l ducă la groapă. Pe la jumătatea drumului spre cimitir, mortul a înviat. S-a ridicat şi stătea privind galben şi sfârşit spre mulţimea care fugea speriată, de frica lui. El însă cu o voce stinsă : început să-î strige să stea fără frică pentru că are să le spună ceva, şi începu: „Ştiţi cu toţii viaţa mea cea stricată! Ştiţi şi aţi auzit de păcatele mele! Să ştiţi că pentru acele păcate ale mele eram osândit să ard în chinurile iadului, într-o mare nesfârşită de foc, dar mila lui Dumnezeu mi-a dat răgaz, m-a înviat ca să vă spun şi vouă, să mă spovedesc şi să fac pocăinţă aici pe pământ, pentru păcatele mele. Şi acest dar, această milă, am căpătat-o pentru puţinele mele fapte de milostenie pe care le-am făcut şi eu pe pământ, pentru sărindarele şi rugăciunile preoților
