Cea mai elementară şi esenţială formă prin care omul religios îşi dovedeşte identitatea sa creștină este rugăciunea. Prin felul în care se săvârșește rugăciunea cineva poate fi socotit şi tratat mai mult sau mai puţin credincios. Prin rugăciune se dovedeşte că deşi omul a căzut în păcat, Dumnezeu nu l-a părăsit, ci comunică si cooperează cu El, pregătindu-l de-a lungul zbuciumatei sale istorii să spere în mântuire și să tindă spre ea.
Referindu-ne, de pildă, la formele exterioare de manifestare a rugăciunii în religiile precreştine, vom observa că ele variază în funcţie, nu numai de simţămîntul exterior, ci şi de obiceiuri, pe care credincioşii le împlineau de multe ori mecanic, fără de a le mai contempla. Pe atunci rugăciunea era o simplă înşiruire de cuvinte, rostite după un anumit ritual, la care însă sufletul participa prea puţin…
În legea nouă, Mântuitorul înlătură întru totul din practicarea rugăciunii formalismul şi mândria care existau în Vechiul Testament. El ne-a învăţat şi cum să ne rugăm, şi cum să cultivăm roadele duhovniceşti ale rugăciunii. ne-au arătat prin practicareaei necesitatea, importanţa şi adevăratul înţeles al noii. Din cuvintele Evangheliei înțelegem că rugăciunea devine cu adevărat plăcută lui Dumnezeu și are valoare doar atunci când se face „în duh și adevăr”.
Pr. prof. dr. Sorin Cosma
