În ceea ce priveşte relaţia dintre Stat și Biserică pe parcursul istoriei au existat mai multe tendinţe. După ce creştinismul a fost acceptat ca religie de stat, Sf. Constantin cel Mare a venit în lumea creştină cu mentalitatea lui de Pontifex Maximus şi a ajuns până acolo că nu avea numai atribuţii politice, ci şi spiritual-religioase. Ca atare, el a prezidat primul Sinod ecumenic.
Cu vremea, Biserica a început să se distanţeze de puterea imperială şi să capete un statut de autonomie. Au trebuit să treacă şase-şapte secole până ce să-şi dobândească un statut al ei. Dacă aici, în Răsărit, a fost tendinţa de a supune Biserica faţă de Stat, dincolo, în Apus, lucrurile s-au petrecut în mod cu totul diferit. Biserica s-a distanţat complet de Stat şi a încercat sa domine statele. Toată cultura apuseană este un rezultat al luptei între papalitate şi împărăţia lumii respective.
Între aceste două tendinţe, poziţia cea mai înţeleaptă pentru biserică este, desigur, aceea care ne-a dat-o Mântuitorul, să dai Cezarului ce i se cuvine lui, şi lui Dumnezeu ceea ce I Se cuvine Lui. Pe de o parte, Biserica trebuie să-şi păstreze libertatea ei faţă de Stat, să respecte Statul ca atare, să nu se amestece în treburile Statului şi, în acelaşi timp, să aibă posibilitatea să-şi desfăşoare misiunea ei mântuitoare în societatea în care este chemată să vieţuiască si să lucreze. Pe de altă parte, nu putem fi de acord cu cealaltă tendinţă, în care Biserica doreşte să domine Statul. În acest caz, Biserica îşi depăşeşte atribuţiile ei, tinde să amestece religia cu politica, ceea ce poate deveni dăunător pentru viata spiritual a a credincioşilor. Deci din punctul meu de vedere, relaţia dintre Stat şi Biserică trebuie să fie o relaţie de respect reciproc şi de neamestec în sferele de lucrare specifice fiecăruia.
Se spune mereu astăzi despre Biserica Ortodoxă ca trebuie să se amestece în domeniul social, că trebuie să ia o poziţie politica. Mi se pare că lucrurile acestea sunt valabile până la un anumit punct, dar după aceea încep să fie discutabile. E adevărat, Biserica îşi are doctrina ei socială, ea trebuie să lupte pentru renaşterea morală şi spirituală a societăţii, însă nu se poate amesteca in politica partizană, fiindcă atunci n-ar face decât să-i împartă pe credincioşi după opţiunile lor politice.
Misiunea Bisericii este aceea de a aduce în societatea contemporană ceea ce nu poate aduce lumea, viața cea noua în Hristos, adică să-l facă pe om ca din om vechi să devină om nou, din om dominat de egoism să devină un om care iubeşte pe Dumnezeu si pe semenii lui. Dacă sunt astăzi unele Biserici care se amestecă prea mult în politică, asta se datorează faptului ca au pierdut dimensiunea spirituală a misiunii creştine.
Nemaiavând ce să aducă din punct de vedere spiritual lumii, caută să-şi dovedească activitatea şi eficienţa angajându-se în politică. Acest lucru este foarte dificil. Cu cât Biserica se amestecă mai mult în politică, cu atât mai mare este primejdia de a se compromite. Ni se spune mereu despre Bisericile occidentale, despre Bisericile protestante în special, că s-au ocupat de viaţa socială. Spunea cineva deunăzi că în timp ce în Olanda, o ţară protestantă şi catolică, în acelaşi timp, venitul anual pe cap de om este de 29.000 de dolari, în Grecia, o ţară ortodoxă, s-a ajuns abia ia 7.000 de dolari. A pune problema în felul acesta mi se pare foarte straniu, fiindcă se intră în conflict cu învăţătura Mântuitorului, Care ne cere să nu ne facem comori pe pământ, ci să ne facem comori în cer.
Creştinismul nu este împotriva materiei ca atare, nu este nici împotriva bogăţiei, însă nu poate fi de acord cu egoismul şi cu pofta după bunurile pământeşti şi materiale într-atât încât să se uite de bunurile spirituale. Și cu cât Biserica se înglodează mai mult în lumea de aici, cu atât creşte primejdia să uite de destinaţia ei spirituală. Omul aşteaptă, în ultimă instanţă, de la religie nu să-i dea soluţii economice, pentru că Statul ştie să facă mai bine lucrul acesta decât Biserica, ci să-i dea un răspuns la problema care l-a frământat totdeauna: iertarea păcatelor şi viata veşnică, după mesajul Mântuitorului Iisus Hristos.
Părintele Dumitru Popescu,
Bucuria Convorbirii
