Viaţa creştină înseamnă râvnă şi tăria de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu printr-o lucrare neîncetată de împlinire a voinței Sale. Iar miezul vieţii creştine este comuniunea cu Dumnezeu în Hristos Iisus Domnul nostru – într-o unire cu Dumnezeu care la început rămâne tăinuită de obicei nu numai celorlalţi, ci şi celui ce o trăieşte.
Mărturia acestei vieţi dinlăuntrul nostru, cu putinţă de a se vedea sau a fi simţită, este râvna arzătoare de a-I plăcea numai lui Dumnezeu, desigur într-un mod creştinesc, cu o desăvarşită lepădare de sine şi cu ură faţă de tot ceea ce se împotriveşte acestui lucru. Omul în care acest foc arde neîncetat este un om care trăieşte creştineşte. Aici va trebui să ne oprim şi să cercetăm mai amănunţit această trăsătură deosebită. „Foc am venit să arunc pe pământ, spune Mântuitorul, şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49). El vorbeşte aici despre viaţa creştină, şi zice aceasta pentru că mărturia vădită a ei este râvna de a plăcea lui Dumnezeu care se află în inimă prin Duhul lui Dumnezeu.
Aşa cum sarea, pătrunzand materia stricăcioasă, o impiedică să se strice, tot astfel şi duhul ravnei, pătrunzand întreaga noastră fiinţă, izgoneşte păcatul care strică firea omului atât în suflet cât şi-n trup; îl alungă chiar şi din cel mai tăinuit ungher în care s-a sălăşluit şi ne izbăveşte astfel din răutatea şi stricăciunea lui. Iar Apostolul Pavel porunceşte: „Duhul să nu-l stingeţi” (I Tesaloniceni 5, 19); Şi porunceşte aceasta tuturor creştinilor pentru ca să ne putem aminti că sârguinţa duhului, sau strădania fără preget, este o trăsătură esenţială a vieţii creştine.
În viaţa creştină râvna arzătoare are drept roade o anumită vioiciune duhovnicească, prin care oamenii săvarşesc faptele bine-plăcute lui Dumnezeu, călcând peste tot ce este rău. Iar împlinirea fără tragere de inimă a rânduielilor Bisericii, nu e deloc un semn hotărâtor că viaţa creştină autentică ar fi prezentă în noi. Și dacă faptele noastre bune nu poartă în ele duhul vieţii în Hristos nu au nici un preţ înaintea lui Dumnezeu. Astfel de lucruri se aseamănă statuilor, care deși par foarte frumoase, dar sunt fără de viaţă. Şi ceasurile bune merg în mod corect; dar cine va fi de părere că au viaţă in ele?
Mai mult decât orice altceva poate amăgi tocmai această bună rânduială din afară, prin care arătăm a fi oameni buni, prin anumite fapte bune. Căci înfrânându-se în afară de la păcat, omul poate simţi în inima sa o atracţie sau plăcere pentru un anumit sau chiar mai multe păcate. La fel, făcând fapte bune doar în afară, se poate ca inima omului să nu fie în ele. Numai adevărata râvnă doreşte atât să facă binele în toată curăţia şi desăvârşirea lui, cât şi să izgonească păcatul chiar şi în cele mai mici chipuri ale lui. Căci adevărata râvnă de a plăcea lui Dumnezeu prigoneşte păcatul pană în cele mai mici urme şi semne ale lui, căci este doritor de desăvârşită curăţie. Dacă nu este adevărată ravnă, câtă necurăţie se poate ascunde în inimă!
Sfântul Teofan Zăvorâtul
Calea spre mântuire