Tata nu este numai cel ce dă naștere, ci și cel ce dă o educație și o creștere bună copilului său. Mama nu este numai cea care-și poarta pruncul în pântece, ci și cea care si-l crește cum se cuvine.
Părinții ne-ar da sigur dreptate; ar marturisi că nu natura, ci virtutea îi face să fie părinți. De multe ori părinții își reneagă copiii și rup orice legătură de rudenie cu ei, înfiind, în schimb, alții, cu care nu sunt deloc rude. Ce lucru mai absurd decât acesta poate exista? Să-și alunge copiii pe care ei înșiși i-au nascut si în locul lor să-și ia alții, pe care nu ei i-au născut?
Dumnezeu a lăsat ca iubirea părinților pentru copii să fie o necesitate naturală, o lege a firii dar, pe de altă parte, să și depindă de purtarea copiilor.
Părinții își iartă copiii când greșesc, pentru că natura însăși îi îndeamnă s-o facă. Chiar și atunci când copiii devin de nerecunoscut și sunt iremediabil atrași de rău, tot natura este aceea care îi obligă pe părinți să le poarte de grijă și să nu-i parasească, oricât de vicioși ar fi devenit.
Cu cât mai de valoare este sufletul veșnic decât trupul, cu atât mai valoroasă este învățătura duhovnicească a virtuții decât purtarea de grijă a trupului. Aceasta este adevărat mai ales în cazul copiilor. Să nu credem că dacă le oferim de mâncare și o haină ne-am achitat față de ei în fața lui Dumnezeu.
Părinții sunt capitali în educația copiilor pentru că au o mult mai mare experiență de viață decât aceștia și pe de altă parte sunt unii dintre foarte puținii oameni care îi iubesc pe acest pământ. Un stat impersonal nu poate, nici pe departe, să iubească pe copii așa cum îi iubesc părinții lor.
Dumnezeu ne îndeamnă să ascultăm pe părinți numai în lucrurile care nu aduc vătămare credinței și evlaviei. Este adevărat că lui Dumnezeu Îi este bineplacut să le dăm părinților cinstea cuvenită. Însă, nu trebuie să mai ascultăm atunci când părinții ne cer o cinstire mai mare decât cea cuvenită.
Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu.” (Luca 14,26). Domnul nu te îndeamnă să-i urăști fără motiv, pentru că un lucru ca acesta este foarte împotriva firii, dar El nu îngăduie sa ți se ceara să-i iubesti mai mult decât pe El, fiindcă a-i iubi mai mult decât pe Dumnezeu face rău atât celor iubiți cât și celui care-i iubește.
Fără Dumnezeu, toți vom cădea în groapa cu smoala patimilor personale. Copiii trebuie să-și iubească părinții desăvârșit, precum și părinții trebuie să-și iubească copii desăvârșit, însă această desăvârșire nu este una oarbă, ci una plină de înțelepciune și discernământ sub razele luminoase a lui Dumnezeu cel de neînșelat.
