BILANŢUL EPISCOPIEI DE UNGHENI ŞI NISPORENI ÎN ANUL 2016

,,BISERICA, NOUL POPOR AL LUI DUMNEZEU, 
ESTE TRIMISĂ ÎN MISIUNE LA OAMENII DE ASTĂZI”

 

Preacucernici Părinţi Protopopi,

Preacuvioşi Părinţi Stareţi,

Preacuvioase Maici Stareţe,

Preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi în Domnul!

Sinteza activităţilor misionar-pastorale în cadrul Episcopiei de Ungheni şi Nisporeni în anul 2015

MISIUNEA EVANGHELIEI ÎN CUPRINSUL EPISCOPIEI DE UNGHENI ȘI NISPORENI

 

La cuvântul tău, voi arunca mreaja! (Lc 5,5)

 

1. EXIGENȚELE MISIUNII PREOȚEȘTI

Biserica este « comunitatea celor care, prin puterea Duhului lui Hristos, înaintează către înviere şi către plinătatea negrăită a comuniunii desăvârşite cu Hristos şi cu toţi cei ce cred în El»  

  Îmi încep astăzi cuvântul meu prin a vă spune că misiunea preoţească este cea mai frumoasă şi mai sublimă activitate pe care o poate îndeplini un om, dar şi cea mai grea. Trebuie ca viaţa lui Hristos să palpiteze în viaţa preotului, iubirea lui Hristos să ardă în inima preotului, lumina lui Hristos să strălucească în sufletul preotului. Atunci, Hristos, „Mai-Marele păstorilor” (I Pt. 5, 4), Îşi va exercita puterea Sa în preot, iar preotul Îl va putea comunica pe Hristos prin cuvânt, prin pildă, prin scrieri, în măsura în care Domnul va lucra prin el. Deci, înţelegem acum că „Preoţia este un mare dar făcut oamenilor de către Dumnezeu”, precum spune Bătrânul Epifanie din Atena.

Dacă noi, păstorii Bisericii, ne unim cu Hristos des şi intens, în toate clipele luminoase şi cenuşii ale fiecărei zile, El va împărtăşi stările noastre sufleteşti, va transfigura dorinţele, gesturile şi cuvintele noastre, făcându-le rodnice. Mântuitorul nostru nu trebuie să fie doar Cel invocat, conform  riturilor, ci Marele Preot, adevărat şi intim, Care contează şi pe Care noi putem conta. Domnul locuieşte în preot ca Arhiereu veşnic şi „prezintă El Însuşi, prin preot, cererile parohienilor lui către Tatăl, cu strigăt tare şi cu lacrimi”, cum afirmă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae.

Preoţia Bisericii nu este un simplu act de comemorare sau imitare a Preoţiei lui Hristos. Preotul nu comemorează sau imită Jertfa lui Hristos, ci, prin puterea Duhului Sfânt, el actualizează efectele Preoţiei lui Hristos. Preoţii participă la sacerdoţiul unic al lui Hristos, sunt canalele prin care se revarsă harul dumnezeiesc de la Tronul Preasfintei Treimi, sunt prelungiri vizibile ale lui Hristos peste veacuri. De aceea, preotul trebuie să fie, prin viaţă şi purtare, „o oglindă nepătată a lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti”, cum arată Sfântul Grigorie Teologul.

Pentru că Hristos l-a investit pe preot cu „putere de sus” şi l-a înnobilat cu atâta har, aşteaptă ca acesta să-I fie credincios şi să ardă de iubire pentru Domnul. Preotul autentic are în minte gânduri de iubire, pe buze cuvinte de iubire, în inimă simţăminte de prietenie, în voinţă dorinţe binevoitoare, în ochi lumina bunătăţii. Preotului trebuie să-i pese de toate categoriile sociale, de toţi păstoriţii săi, încât să spună cu Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul: „În seama mea v-a dat Stăpânul Hristos, ca să vă pasc sufleteşte ca pe nişte oi cuvântătoare, şi de gâtul meu spânzură sufletele voastre, şi de la mine va să vă ceară pe toţi”. Având o astfel de conştiinţă misionară, el va da răspuns bun în ziua Judecăţii, zicând: „Doamne, eu i-am păzit pe cei pe care mi i-ai dat şi nici unul dintre ei n-a pierit” (cf. In. 17, 12).

Preotul poate dinamiza activitatea pastorală şi filantropică spovedindu-i des pe enoriaşi, vizitându-i la domiciliu, făcându-le sfeştania casei, cultivându-le deprinderi frumoase, asemenea Sfântului Vasile cel Mare, despre care se spune că „a împodobit obiceiurile oamenilor”. În felul acesta, el împrăştie buna mireasmă pentru cei chemaţi la mântuire (cf. II Cor. 2, 14-15). Viaţa preotului este trecătoare ca o floare, dar această floare poate, dacă vrem, să aibă un parfum ceresc, adică să lase o influenţă înnoitoare în suflete, în cămine, în întreaga societate. Exemplul bun oferit de către păstorul sufletesc zideşte cel mai mult pe credincioşi, precum afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Gura vorbeşte, mâna scrie, dar fapta le covârşeşte pe toate”.

Să fiţi conştienţi că sunteţi organe sau instrumente preţioase prin care Arhiereul veşnic Îşi exercită slujirea Sa până la revenirea Sa. Pe nimeni nu Se poate bizui mai mult decât pe aleşii Săi, pe unşii Săi, pe preoţii Săi, aceste expresii ale veşniciei în lumea noastră supusă devenirii şi morţii. De aceea, preotul trebuie să fie râvnitor şi conştiincios, împodobit cu virtute morală şi cu spirit de jertfă, având o conduită patristică, fiind „Evanghelia ce trece pe cale”. În încheiere, dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel vă îndemn: „Orice aţi face, lucraţi din toată inima ca pentru Domnul, şi nu ca pentru oameni, ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii” (Col. 3, 23-24).

 Timpul pe care îl trăim este caracterizat ca un „timp de criză”, adică un timp în care lipsesc perspectivele istorice şi se constată o preocupare faţă de bunurile materiale. Astfel, există riscul de a adormi conştiinţa într-o bucurie egoistă faţă de ceea ce se posedă, uitând de nevoia unor alegeri curajoase şi austere. Totodată, timpul pe care îl trăim este un timp de har, dăruit nouă, oamenilor, de Dumnezeu, ca să-l recunoaştem ca Domn al vieţii şi istoriei. În complexitatea istoriei, lumina Învierii ne ajută să cuprindem în unitate speranţele pământeşti şi cele cereşti, care dau gust existenţei umane în integralitatea ei. Secularizarea societăţii contemporane, care se manifestă fie ca ostilitate faţă de Biserică, fie ca indiferenţă faţă de Evanghelie, ne obligă să redescoperim sensul profund al libertăţii şi al responsabilităţii creştine şi să facem din Biserică un promotor al adevăratei libertăţi, cea care construieşte comuniunea şi lucrează pentru reconciliere într-o lume marcată de conflicte şi dezbinare. Omul contemporan, prins în mreaja unei societăţi materialist-consumiste, a profitului imediat, se grăbeşte şi caută să simplifice sau să reducă fericirea la câştigul material şi la existenţa biologică terestră, uitând de bogăţia sufletească a virtuţilor ca iubire de Dumnezeu, de adevăr, de dreptate, de sfinţenie şi de viaţă veşnică. Este necesar să precizăm că lucrarea Bisericii se deosebeşte esenţial de propaganda sau de campaniile publicitare ideologice şi comerciale pe care omul contemporan este silit să le consume zilnic prin mass-media, în care viaţa umană este redusă la creştere biologică, performanţă intelectuală pentru câştig material şi ideologie de putere în societate. Dar în Biserică învăţăm de la Sfinţii Părinţi că educaţia tinerilor şi a copiilor este o artă, şi nu una întâmplătoare, ci cea mai însemnată dintre arte. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Nu există nicio altă artă mai mare decât aceasta…căci ce este egal cu faptul de a armoniza sufletul şi de a forma gândirea tânărului (Despre slava deşartă şi cum trebuie părinţii să-şi crească copiii). În Biserică viaţa umană devine euharistică, devine comuniune a omului cu Dumnezeu, pentru că în ea Mântuitorul Hristos lucrează din interior, deschizând hotarele raţiunii şi ale lumii văzute spre bucuria şi slava cerească veşnică, după cum ne arată rugăciunile Sfintei Euharistii: Ţie Stăpâne, Îţi încredinţăm toată viaţa şi nădejdea noastră şi cerem şi ne rugăm şi cu umilinţă cădem înaintea Ta. Creaţia întreagă, universul sau cosmosul, se sfinţeşte prin Biserică. De aceea, Sf. Irineu de Lyon recomandă: „Să ne adăpostim în Biserică, să ne adăpostim la pieptul ei, să ne hrănim din Scripturile Domnului căci Biserica a fost sădită în lume ca un paradis”. Duhul SfântSfinţitorul transformă creaţia în Biserică, întregul univers participând, prin Biserică, la pelerinajul umanităţii „de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer” (Canonul Învierii). Biserica integrează deci întreaga diversitate a frumuseţii lumii în vocaţia de îndumnezeire a omului. De aceea, chiar biserica în sensul de locaş de închinare exprimă vocaţia lumii, aceea de-a deveni biserică, după cum învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662): „Biserica este imaginea desăvârşită a lumii sensibile. Ea are drept cer altarul, iar ca pământ naosul în toată frumuseţea lui. În schimb, lumea este o biserică: ca altar ea are cerul, iar ca naos pământul în toată măreţia lui”. Intrând în biserică, credinciosul contemplă taina (misterul) întregului cosmos, sensul lui ultim: comuniunea cu Dumnezeu Creatorul.

1. Datoria și prioritatea evanghelizării în Biserica lui Hristos

   Biserica există pentru a evangheliza, adică „pentru a duce Vestea cea Bună în toate păturile societăţii umane şi pentru ca, sub influenţa ei, să transforme din interior şi să reînnoiască omenirea”. Biserica îşi îndeplineşte această misiune prin tot ceea ce face, adică: prin vestirea Evangheliei lui Hristos, celebrarea, meditarea şi explicarea Cuvântului, prin celebrarea Euharistiei şi a Sfintelor Taine, şi prin rugăciunea comună; prin viaţa fraternă de comuniune şi iubire (koinonia); prin slujirea fraţilor în credinţă şi a celor săraci, prin promovarea umană, lupta împotriva nedreptăţii (diakonia) şi interpretarea evenimentelor în lumina Cuvântului lui Dumnezeu (profeţia). Toate acestea sunt şi astăzi căi şi mijloace pentru transmiterea unicei Evanghelii şi constituie „elementele evanghelizării”. Biserica înţelege evanghelizarea ca pe un proces „organizat în etape sau momente esenţiale: activitate misionară pentru necredincioşi şi pentru cei care trăiesc în indiferenţa religioasă; activitate catehetică de iniţiere pentru cei care aleg Evanghelia şi pentru cei care au nevoie să-şi completeze sau să-şi restructureze iniţierea; acţiune pastorală pentru credincioşii creştini ce au atins deja un nivel de maturitate în cadrul comunităţii creştine”. Evenimentele, aşteptările, proiectele şi preocupările lumii de astăzi constituie contextul în care Evanghelia poate fi vestită ca promisiune de viaţă. Evanghelia ne dă puterea să stăm de veghe în acest timp al nostru. Duhul Sfânt continuă să ne inspire în alegerile pe care le avem de făcut pe drumul atât de agitat al existenţei creştine. Evanghelizarea, ca acţiune de vestire a iubirii Tatălui, care s-a revelat în istoria lui Iisus, constituie misiunea plină de bucurie a fiecărui credincios şi a fiecărei comunităţi. Misiunea duhovnicească a preotului are temei în misiunea și cuvintele împlinite ale Mântuitorului Iisus Hristos, care în Galileea și-a trasat liniile generale ale propriului său program pastoral: acela de „a binevesti săracilor, a tămădui pe cei zdrobiți cu inima, a propovădui robilor iertare și orbilor vedere și a ușura pe cei apăsați” (Luca, 4, 18). Sfântul Apostol Pavel spune că preotul este „un om între oameni și pus pentru oameni spre cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Evrei, 5, 1). Sensul acestei cuvântări îl deslușește același Apostol în cuvântarea ținută presbiterilor din Efes, precizând că ei sunt „păstorii” unei obști de credincioși: „Luați, dar, aminte de voi și de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi ca să păstoriți Biserica Domnului” (Fapte, 20, 28). Altădată precizează rolul pe care îl au aceștia în mijlocul credincioșilor, ei fiind „slujitori ai lui Hristos și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni, 4, 1), „ostenitori în cuvânt și învățătură” (I Tim. 5, 17), meniți să se roage pentru cei bolnavi „ungându-i cu untdelemn întru numele Domnului” (Iacob, 5, 14). În același context Sfinții Părinți ai Bisericii urmează întru totul aceste prescripții evanghelice. Astfel, Sfântul Grigore de Nazianz, în Cuvântul său despre Preoţie își dă propriul canon spunând: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţ pe alţii. Să fiu eu înţelept ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii”. În convorbirea pe care Sfântul Vasile cel Mare o are cu Sfântul Ioan Gură de Aur, acesta din urmă aduce în discuție dialogul pe care Mântuitorul Hristos îl are cu Sfântul Apostol Petru: „Petre, Mă iubești”? Acesta I-a răspuns că „Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc!”. În interpretarea acestui dialog, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că Învățătorul nu-l întreabă pe Petru ca să afle dacă îl iubește sau nu, ori cât de mult îl iubește (El, ca Dumnezeu cunoscând acest lucru, și anume că Petru Îl iubește), ci îl întreabă ca să ne arate nouă cât de mult Îi este la inimă purtarea de grijă față de oile sale cele cuvântătoare, adăugând, apoi, de trei ori îndemnul de a le păstori, arătând prin aceasta cât de mult își iubește El Biserica Sa, pentru ca și ei, apostolii, dar și urmașii lor (episcopii și preoții) să o iubească și să o iubim la fel de mult. Preotul este îndemnat de către Sfântul Efrem Sirul spre slujirea necondiționată a aproapelui: „pe cel rătăcit călăuzește-l, pe cel șchiop sprijină-l, pe cel căzut ridică-l, pe cel bolnav ajută-l și toate câte sunt asemenea” arătând de altfel, prin aceasta, pastorația neîngrădită de timp și spațiu a tuturor! Sfântul Nectarie de Eghina avertizează păstorul care „trebuie să călăuzească bine turma oilor celor cuvântătoare încredințată lui de Hristos și să îndrume bine Biserica printr-o conștiință curată, spre dobândirea mântuirii căutate și râvnite de fiii ei”. Pentru aceasta, cei ce râvnesc preoția trebuie mai întâi să se cerceteze pe ei înșiși dacă într-adevăr sunt potriviți pentru aceasta și să vadă dacă într-adevăr au fost dobândite toate cele cerute și țintite de această vrednicie spre împlinirea neabătută a celor mai înalte îndatoriri impuse de activitatea de păstorire duhovnicească. Trebuie să vadă dacă ei mai întâi s-au învrednicit de darul îndumnezeirii, potrivit cu cele spuse de Sfântul Dionisie Areopagitul: și unii ca aceștia s-au făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, așa cum Sfântul Pavel îl descrie pe episcop. Responsabilitatea misiunii pastorale este exprimată și de Părintele Dumitru Fecioru: „Curățit trupește și sufletește și împăcat cu toată lumea, apropie-te de Sfânta Masă, pe piscul cel mai înalt al slujirii preoțești, pentru a primi în mâinile tale trupul Dumnezeului Celui viu, trupul Dumnezeului care ține Universul în palmă. Aceeași purtare de grijă trebuie să o ai și de curăția trupească și sufletească a credincioșilor tăi, pe care-i împărtășești în timpul Sfintei Liturghii. Ia aminte: nu da cele sfinte câinilor, nici nu arunca mărgăritarele înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și întorcându-se să vă sfâșie (Matei, 7, 6). Ia aminte, dar! Harul lui Dumnezeu te-a suit pe piscul cel mai înalt al slujirii preoțești. Ești puternic! Poți pogorî pe Dumnezeu din ceruri ca să te sfințească și să te mântuie și ca și tu la rândul tău să sfințești și să mântui pe credincioșii tăi! Sfințește-te, îndumnezeiește-te cu Trupul lui Dumnezeu cât mai des. Sfințește-te și îndumnezeiește la fel și pe credincioșii tăi”!

2. Forma evanghelizării

   Cuvântul Evangheliei este ca o sămânţă pusă în viaţa zilnică a poporului şi care aduce rod în întâlnirea credincioşilor cu ceilalţi oameni. Creatorul lumii a sădit în inima oricărui om aspiraţia spre valori umane mari şi universale, precum şi spre originea şi izvorul acestor valori, care este Hristos. În inima sa, creştinul păstrează bogăţia de viaţă a Botezului, chiar dacă, uneori, poate să pară ca un tezaur neglijat sau uitat. Prin urmare, inima omului trebuie să constituie centrul şi punctul de referinţă al oricărei acţiuni pastorale. Întâlnirea omului cu Dumnezeu este o aventură misterioasă, însă harul lui Dumnezeu precedă şi însoţeşte întotdeauna dorul neliniştit din inima omului după o dreptate mai mare. Drumurile ce se deschid în faţa lucrării de evanghelizare sunt multe. Uneori, ea trebuie să intuiască aspiraţia ce se ridică, poate încă secretă, din inima oricărui om; alteori, trebuie să-i însoţească paşii încă nesiguri; să vină în întâmpinarea cererilor sale, chiar confuze, fără a ascunde adevărul creştin; să refacă urmele poate şterse ale unui creştinism doar tradiţional; să întărească hotărârile acelora care îl urmează pe Domnul cu sinceritatea inimii. Prin urmare, acţiunea pastorală modelează formele şi structurile ecleziale, pentru ca, în Biserică, orice om să-l poată întâlni personal pe Hristos, să-l cunoască şi să-l urmeze pe un drum spiritual simplu şi accesibil tuturor. Activitatea pastorală, aşadar, se profilează ca o grijă atentă faţă de formarea conştiinţelor. Vestirea Evangheliei trebuie să aibă în vedere şi o altă exigenţă: evanghelizarea săracilor (Lc4,18). De fapt, încă de la început, evanghelizarea săracilor a constituit piatra de încercare a oricărui plan creştin. Deşi reprezintă semnul tot mai dramatic al crizei prin care trece societatea umană, totuşi săracii poartă în ei înşişi o cerere de viaţă care priveşte esenţialul şi ridică întrebarea despre adevăratele valori ale omului. Datorită implicării pe care o cere, chiar dacă uneori poate fi incomod, „a sta cu cei din urmă” din societate este o modalitate de a verifica autenticitatea operei de evanghelizare.

3. Locurile evanghelizării

    Adevărul Evangheliei cere să fie mărturisit în locurile în care oamenii trăiesc şi mor, suferă şi se bucură. Aceasta înseamnă că este nevoie să promovăm o atitudine plină de umanitate faţă de evenimentele naşterii şi morţii şi să lucrăm pentru ca această atitudine să fie restabilită acolo unde lipseşte sau este compromisă. Trebuie să înţelegem mai bine ce înseamnă a primi viaţa încă de la începutul ei şi ce presupune a te îngriji de viaţă până în ultima ei clipă. Familia ascunde în ea comori de umanitate şi de har ce aşteaptă să fie recuperate, ca să apară clar rolul ei fundamental în ce priveşte creşterea persoanei şi buna convieţuire socială. O grijă asemănătoare este cerută de educaţia copiilor şi a tinerilor, pentru ca fiecare să-şi poată maturiza, în deplină libertate şi cu o conştiinţă responsabilă, propria vocaţie şi activitate profesională, în care se exprimă şi se consumă o mare parte din istoria persoanelor şi a lumii. Acţiunea de evanghelizare trebuie să ţină seama de faptul că adevărul Evangheliei nu poate fi mărturisit decât în contextul condiţiilor în care oamenii îşi duc viaţa. Dacă ar fi să definim profilul actualei situaţii sociale şi culturale, ne apare imediat imaginea „complexităţii”. Într-adevăr, fenomenele ce caracterizează momentul actual nu sunt doar multiple şi întrepătrunse, ci prezintă în ele însele bogăţii şi riscuri. Această complexitate socială constituie o mare provocare pentru vestirea Evangheliei. Una dintre îndatoririle dintotdeauna ale lucrării de evanghelizare a fost să se înscrie în drumul comun al omenirii şi să valorifice tot ce apare ca bun în lumina Evangheliei. Această misiune este cu atât mai urgentă astăzi, când asistăm la o transformare rapidă şi profundă a valorilor omenirii. Făcând aceasta, avem speranţa că vom putea reface ruptura apărută la mulţi creştini de astăzi între „credinţa pe care o mărturisesc şi viaţa de toate zilele” şi care „trebuie socotită printre erorile cele mai grave ale vremurilor noastre”. Este, totodată, modul în care putem da un răspuns la chemarea, astăzi vie în Biserică, de a lucra la o „nouă evanghelizare”.

4. Rugăciunea, Scriptura și Liturghia în viața preotului – mijloc de evanghelizare

   Prin rugăciune, preotul urcă pe Tabor  şi coboară în Ghetsimani, cutremurându-şi sufletul, precum locul de rugăciune al primilor creştini din Ierusalim şi închisoarea lăuntrică, precum temniţa Sfinţilor Apostoli Pavel şi Sila din Filipi. Preotul este prietenul vameşului smerit din templu şi practicantul stăruitor al rugăciunii acestuia: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” (Luca 18, 13). Rugăciunea personală este rug aprins în sufletul preotului, stâlp de foc în conştiinţa lui şi car de foc în inima lui, toate acestea în lumina, flacăra şi nimbul limbii de foc a Sfântului Duh de la Rusaliile hirotoniei lui întru preot. Rugăciunea personală a preotului este cădelniţa de aur (Apocalipsă 8, 3) în care se aprinde şi arde neîncetat această tămâie binemirositoare a convorbirii lui lăuntrice cu Dumnezeu, acasă, în biserică, în parohie şi oriunde în lume. Prin rugăciunea lui personală, de dimineaţă, de zi şi de seară, prin rugăciunea „Doamne Iisuse…” şi prin conştiinţa atotprezenţei lui Dumnezeu şi conştiinţa celui dintâi dintre păcătoşi, întemeiată pe smerenie şi dragoste, preotul umblă cu Dumnezeu precum Enoh, se roagă răstignit în rugăciune precum Moise pe munte, adeseori prin şiroaie de lacrimi precum Ana, mama lui Samuel, la uşa cortului de la Şilo şi precum psalmistul David; îmbrăcat în sacul umilinţei şi prăbuşit în cenuşa nevredniciei, precum prorocul Daniel în Babilon.

   Dar, rugăciunea preotului este hrănită cu mana cuvântului lui Dumnezeu şi este adăpată cu apa cea vie a harului Sfintei Scripturi, de la stânca de Horeb a citirii stăruitoare şi de la fântâna lui Iacob a cugetării neîncetate la cuvintele Revelaţiei, conform îndemnului Mântuitorului Iisus Hristos: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică” (Ioan 5, 39). Prin citirea Sfintelor Scripturi, pregătindu-şi predica şi hrănindu-şi sufletul, preotul urcă tainic şi îşi găseşte loc mistic pe Muntele Fericirilor, contemplând fulgerele şi auzind tunetele de pe Sinai, fiind străbătut de adierea blândă şi liniştită a Duhului Sfânt de la Horeb şi fiind purtat de mână în grădina de Eden a Pildelor, Minunilor şi Învăţăturilor evanghelice ale Mântuitorului Hristos. Prin citirea stăruitoare a Sfintelor Scripturi şi prin înţelegerea şi tâlcuirea lor, în duhul Sfinţilor Părinţi, preotul se face fiu al patriarhilor, ucenic al profeţilor şi martor şi contemporan al Sfinţilor Evanghelişti şi al Sfinţilor Apostoli, ucenicii şi urmaşii direcţi ai Mântuitorului. Dacă Cartea acesta a Legii Revelaţiei dumnezeieşti nu se va pogorî de pe buzele preotului, cum îi spune Dumnezeu lui Iosua şi se va călăuzi după ea „ziua şi noaptea” (Iosua 1, 8), atunci preotul va avea izbândă în căile sale pastorale; va avea „cuvânt cu putere multă” în predicile şi cuvântările sale şi va păşi cu spor pe drumul spre Emaus al preoţiei sale, alături de Hristos Cel Înviat, nevăzut şi necunoscut şi de Luca şi Cleopa, de-a dreapta şi de-a stânga sa. Sfânta Scriptură stă în viaţa preotului sub semnul cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur: „Citirea Scripturilor – deschiderea cerurilor!” şi al imperativului occidental scolastic: „Lege Biblia; Relege Biblia, Repeta Biblia!” adică: citeşte Biblia, reciteşte Biblia şi reia citirea Bibliei. Citirea Sfintelor Scripturi constituie filonul de aur al predicii, înţelepciunii şi inspiraţiei preotului. Precum arhiereul Hilchia de pe vremea regelui Iosia, care a redescoperit Cartea Legii pierdută în templul sfânt (IV Regii 22, 8-11), tot aşa şi fiecare preot în parohia sa – şi arhiereu în Eparhia sa – se cuvine să redescopere mereu şi mereu cuvântul Revelaţiei dumnezeieşti din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, scoţându-l de sub obrocul uitării şi al nepăsării şi punându-l în sfeşnicul cunoştinţei de Dumnezeu din biserică şi mintea credincioşilor, ca să lumineze tuturor din casa parohiei sale încredinţate (cf. Matei 5, 15), pentru că „Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Citirea Sfintei Scripturi de către preot constituie pâinea şi carnea  pe care corbii Sfântului proroc Ilie i-o aduc dimineaţa şi seara acestuia la pârâul Cherit al casei parohiale din faţa Iordanului (III Regi 17, 2-7), în vremea secetei duhovniceşti şi a foametei şi setei de pe pământ, de auzire a cuvintelor Domnului (Amos 8, 11). Citirea Sfintelor Scripturi de către preot nu are asemănare mai potrivită decât cu icoana adunării manei celei trimise din cer pentru poporul lui Israel (Exod 16, 11-22), ca prefigurare a cuvântului lui Dumnezeu şi preînchipuire a „Pâinii celei vii” euharistice, care se coboară din cer de la Dumnezeu şi dă lumii viaţă (Ioan 6, 32-58). În fiecare zi Dumnezeu pogoară pe paginile inspirate ale Sfintelor Scripturi mana cea cerească a harului cuvântului Său dumnezeiesc, pe care noi nu trebuie decât  să o adunăm în vasul cel de aur al sufletului nostru, prin citiri stăruitoare, după cum şi Rut aduna spice în urma secerătorilor din ţarina lui Booz. În celebrarea liturgică, Biserica retrăieşte lucrarea minunată a mântuirii, săvârşită de Tatăl prin Iisus Hristos, în Duhul Sfânt. În Euharistie, creştinul descoperă fundamentul asemănării sale cu Iisus Hristos şi al vieţii fraterne trăite în iubire. Grija faţă de această valoare sacramentală a vieţii creştine se exprimă nu numai în celebrarea demnă a Euharistiei şi a celorlalte Sfinte Taine, ci, mai ales, în înţelegerea lor exactă, care merge de la celebrarea ritului la unirea vitală cu Iisus Hristos, în sensul aderării la viaţa lui, ca principiu real şi normă ideală a existenţei creştine. De asemenea, ea se exprimă în valorificare timpului celebrării şi a limbajului său, în propunerea rugăciunii creştine şi în aprecierea corectă a religiozităţii populare. În special, Biserica noastră este solicitată să-i formeze în mod constant pe membrii ei, pentru ca fiecare membru şi fiecare comunitate să poată înţelege momentul celebrării în toată bogăţia sa simbolică. Dacă rugăciunea şi Scriptura au acelaşi rol şi rost atât în viaţa mireanului, dar mai ales a preotului, Liturghia însă, săvârşită în Duminici şi Sărbători, „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”, îl identifică pe preot cu preoţia. Dacă rugăciunea îl urcă pe preot pe Tabor, iar Scriptura îl suie pe preot pe Muntele Fericirilor, Liturghia este aceea care îl rânduieşte pe preot la Cina cea de Taină, pe Golgota lângă crucea Domnului şi în Dimineaţa Învierii la mormânt şi în toate ceasurile de Arătare, de la vecernia Emausului şi utrenia Tiberiadei, până în Joia Înălţării la Cer şi Duminica Epiclezei  Cincizecimii sau Pogorârii Duhului Sfânt de la Rusalii. Mai înainte de Liturghie, Hristos îi spală picioarele preotului care, la rândul lui, îşi va pleca capul pe pieptul Domnului. La Liturghie, în Liturghie şi prin Liturghie preotul aude şi ascultă uimit atât Marea Cuvântare de la Cină, cât şi Rugăciunea Arhierească a Mântuitorului. La Liturghie, preotul este cuminecat şi cuminecă, precum Apostolii la Cina cea de Taină şi după Cincizecime. La Liturghie, preotul este cuminecat precum Avraam de către Melchisedec, icoană a lui Hristos şi cuminecă pe credincioşi, precum Melchisedec pe Avraam. La Liturghie, preotul este cuminecat precum Isaia de către unul dintre serafimi şi cuminecă, la rândul lui, precum serafimul din vedenie. La Liturghie, fiind mlădiţă roditoare din Hristos – „Viţa cea adevărată” (Ioan 15, 1), preotul predică Evanghelia lui Hristos inspirat „din cele cinci pridvoare” evangelice: Matei, Marcu, Luca, Ioan şi din evanghelia vieţii lui personale (căci viaţa preotului este a cincea evanghelie în parohie!). La Liturghie, preotul este prezent la Betleem prin  scoaterea Agneţului şi pe Golgota prin străpungerea acestuia cu copia şi prin turnarea vinului şi a apei în Sfântul Potir, fiind răpit în carul heruvimilor la Chebar cu Iezechiel la Heruvic; cu Isaia în vedenia din templu la Trisaghion şi la Pogorârea Duhului Sfânt din „ceasul al treilea” la Epicleză sau Prefacere, pentru ca mai apoi să o laude pe Maica Domnului la „Axion” împreună cu toate puterile cereşti şi îngereşti. La Liturghie, preotul se mişcă fizic şi duhovniceşte între Proscomidiar şi Sfânta Masă, între Vohodul Mic şi Vohodul Mare, între Crez şi „Tatăl nostru”, între Amvon şi Scaunul cel de Sus, între Sfântul Disc şi Sfântul Potir, între sfeşnic şi cădelniţă, între tămâie şi „căldura sfinţilor”, între binecuvântare şi Otpust. Dacă prin cele două aripi ale rugăciunii de serafim preotul zboară şi se înalţă spre Dumnezeu; dacă prin celelalte două aripi de serafim ale citirii Sfintei Scripturii a Vechiului şi a  Noului Testament, preotul îşi acoperă picioarele, din care şi-a lepădat mai înainte încălţămintele precum Moise; prin cele două aripi de serafimi la Liturghia celor chemaţi şi a Liturghiei credincioşilor, preotul îşi acoperă faţa, pentru că toţi cei din sobor vor vedea faţa lui „ca o faţă de înger” precum a Sfântului Arhidiacon şi Întâiului Mucenic Ştefan de la Liturghia Cuvântului şi Martiriului său (Faptele Apostolilor 6, 15; 7, 1-60). Atunci preotul va ieşi cu pace, întru numele Domnului, binecuvântând prin Cel ce binecuvântează pe cei ce Îl binecuvântează.

   Dacă la Taina Botezului preotul este prezent la Iordan ca martor al Botezului Domnului; dacă la Taina Cununiei preotul este prezent la Nunta din Cana Galileii ca martor la prefacerea apei în vin şi  dacă prin Taina Spovedaniei preotul este prezent în casa lui Simon Leprosul la acordarea iertării de către Hristos femeii celei păcătoase, care s-a spovedit fără cuvinte, dar cu nesfârşite lacrimi, udând picioarele Domnului şi dacă la Taina Sfântului Maslu preotul este prezent la toate vindecările săvârşite în mod minunat de către Mântuitorul Hristos, la Taina Sfintei Euharisti din cadrul Sfintei Liturghii, preotul este prezent şi la Întâmpinarea Domnului, împreună cu dreptul Simeon; şi la Pogorârea de pe Cruce împreună cu Iosif din Arimateea şi cu Nicodim, ca şi la învierea lui Lazăr din Betania prin Ectenia şi Pomenirea morţilor. Prin Liturghie se potoleşte orice furtună de pe Galileea sufletului preotului şi din corabia parohiei sale. Prin Liturghie preotul îngenunchează la picioarele Domnului, ascultând cuvintele Lui, precum Maria, sora Martei. Prin Liturghie, având candela aprinsă şi haina de nuntă pregătită, preotul îşi aduce vasul său de alabastru şi al parohiei sale, precum Maria de la cina din Betania, la Nunta Fiului de Împărat, intrând cu ramuri de finic în mâini şi cântând „Osana! Osana!”, precum în Duminica Floriilor. La Liturghie, preotul trăieşte Învierea „cea de a treia zi” a Domnului şi Înălţarea Lui „peste ceruri” şi Şederea cea de-a dreapta Tatălui, dar şi Parusia mai înainte de Parusie şi Învierea mai înainte de Înviere şi Judecata mai înainte de Judecata de Apoi.

Rugăciunea, Scriptura şi Liturghia în viaţa preotului constituie „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6) autentice ale preoţiei lui. Rugăciunea, Scriptura şi Liturghia îl fac pe preot ucenic iubit al lui Hristos, care îşi pleacă genunchii la rugăciune, sufletul în Scriptură şi capul  pe pieptul Domnului, în Liturghie. Rugăciunea, Scriptura şi Liturghia în viaţa preotului îi deschid acestuia calea şi-i orientează drumul pentru el şi pentru credincioşii săi, întru desăvârşită smerenie, sporită umilinţă şi înflăcărată dragoste, spre partea oilor celor de-a dreapta. Rugăciunea, Scriptura şi Liturghia, ca piloni esenţiali şi centrali în viaţa preotului, îl transpun şi îl strămută pe acesta, în Patmosul Teologiei, contemplându-l pe Hristos cel Viu în vecii vecilor, în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur ale virtuţilor Rugăciunii, ale roadelor Scripturii şi ale harurilor Liturghiei (Apocalipsă 1, 12-18). De aceea, cel din urmă act, gest sau semn liturgic al preotului ortodox al lui Hristos nu este altul decât acela al celor douăzeci şi patru de bătrâni din Apocalipsă, îmbrăcaţi în veşmânt alb, de la Liturghia cea Cerească şi Cosmică care, căzând înaintea Dumnezeului Treimic, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, se închină Celui ce este viu în vecii vecilor şi îşi aruncă cununiile lor de aur înaintea tronului celui veşnic al Rugăciunii, Scripturii şi Liturghiei (Apocalipsă 5, 9-11). „Şi din tron ieşeau fulgere şi glasuri şi tunete; şi şapte făclii de foc ardeau înaintea Tronului, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu” (Apocalipsă 4, 5).

5. Sfânta Liturghie ca școală a Cuvântului

   Momentul privilegiat al apropierii comunităţii creştine şi a fiecărui creştin în parte de Cuvântul lui Dumnezeu este liturgia, în care se realizează un raport strâns între Cuvânt şi Taină, între ascultare şi mărturisirea credinţei.  Obligația propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu în Biserică este primordială și mereu necesară. Liturgia, cu referinţă specială la momentele anului liturgic prin șirul pericopelor evanghelice, este prima şcoală a Cuvântului şi, deci, moment absolut fundamental al edificării în viaţa de credinţă. În fiecare celebrare liturgică, şi în special în cea euharistică, Domnul Iisus este cel care vorbeşte comunităţii reunite. Aşadar, proclamarea şi ascultarea sunt părţi fundamentale ale acţiunii liturgice şi, ca atare, trebuie privite cu multă atenţie. Ascultarea cere reculegere şi atenţie. Lumea întreagă se întemeiază pe cuvântului lui Dumnezeu iar viața de enorie stă pe cuvântul preotului, în parohia unui bun predicator n-au pătruns niciodată, cei ce strică cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 1, 5) și printr-un bun învățător creștin ,,lumina lui Hristos luminează tuturor”. După învățătura Sfinților Părinți, predica este dimensiunea esențială a slujirii preoțești. Cel care predică pentru cinstea pe care o dobândește  de la oameni, nici nu caută interes personal, ci spre slava lui Dumnezeu și spre mântuirea sufletelor credincioșilor.

   Predica și jertfa sunt două elemente consecutive ale preoției și amândouă îl arată pe preot la înălțimea vocației sale. În fapt predica este o jertfă a preotului prin cuvânt și fapte, este o auto-dăruire a preotului prin cuvânt și fapte, este o auto-dăruire a preotului din dragoste față de Cuvântului lui Dumnezeu. Pre preot, Sfântul Ioan Gură de Aur   îl povățuiește să aibă conștiința medicului, să pătrundă la rădăcina bolii sau a păcatului și să dobândească înțelepciunea de folos a cuvântului ca pe un medicament, știind când și ce să grăiască. În afară de pilda prin faptă, preotul n-au decât un singur mijloc, o singură cale de vindecare: învățătura cu cuvântul. Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit; prin predică smerim sufletul îngâmfat; prin predică tăiem ce-i de prisos; prin predică împlinim cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate celelalte câte ne ajută la însănătoșirea sufletului. Trebuie valorificate momentele de tăcere deja prevăzute de normele liturgice. Sunt de încurajat toate acele forme care fac posibilă pentru credincioşi pregătirea pentru ascultarea Cuvântului proclamat în liturgie şi o reluare în rugăciunea personală, familială sau comunitară.

   Predica are o importanţă decisivă în vederea celebrării rodnice a Cuvântului în liturghie. Ea tinde să apropie conştiinţa credincioşilor de Cuvântul proclamat şi ajută la intrarea în celebrarea misterului. Prin omilie, creştinii pot efectiv să primească Cuvântul cu un act de credinţă reînnoit şi să găsească în participarea conştientă la misterul celebrat o invitaţie încurajatoare la mărturia zilnică. De aceea, omilia să fie fidelă faţă de Cuvântul predicat, atentă la întrebările şi la problemele socio-culturale cu care se confruntă comunitatea de faţă. Preoţii să acorde predicii o grijă deosebită: să o pregătească cu multă atenţie, în rugăciune, studiind textele sacre şi reflectând la viaţa pe care o duc destinatarii. Să se ţină predică şi la celebrarea celorlalte Sfinte Taine, iar dacă se consideră oportun, şi la alte celebrări liturgice. Omilia să fie pregătită cu grijă, mai ales când sunt prezente persoane mai puţin fervente cât priveşte practica religioasă, cum ar fi, de exemplu, cu ocazia Căsătoriilor sau a înmormântărilor. „Predicile voastre nu trebuie să fie plictisitoare. Predicile voastre ar trebui să ajungă la inimile oamenilor, pentru că ele vin din inimile voastre. Ceea ce le spuneți voi enoriașilor, este exact ceea ce aveți în inimile voastre”. Chiar și dincolo de cuvinte, cel mai bun exemplu, a spus el, sunt acțiunile. Predica în contextul contemporan trebuie să reactiveze dimensiunea misionară a credincioșilor săi prin schimb de gânduri și preocupări, în dragoste și libertatea izvorâtă din credință. Este o învățare care ne eliberează de teama față de lume, față de alți oameni sau alte religii. Predica trebuie să-i ajute pe preoți și credincioși să discute unii cu alții într-o limbă comună, limbaj viu al Împărăției lui Dumnezeu.    „Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră” (1 Pet. 5:2a). Predicatorul trebuie să se dovedească a fi serv credincios şi  înţelept: „Pe care s-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la vremea hotărâtă. (Mt. 24:45). Turma nu are nevoie de „potop de cuvinte într-un pustiu de idei” (Helvetius), adică de frazeologie abundentă, sub care se ascunde lipsa de gândire, goliciunea de spirit şi absenţa  soliei divine. Turmei nu-i e foame de vorbiri poetice, în genul „artă pentru artă”. „Nu e nevoie de discursuri înflorite, nici de potop de cuvinte fără sens. Predicatorii noştri trebuie să predice astfel ca să poată ajuta oamenilor, de a pricepe marile adevăruri esenţiale.”

   Cuvintele pot fi goale și, uneori, chiar pot provoca durere.  „Împliniți lucrarea voastră preoțească, a lui Hristos, cu bucurie și iubire. Asigurați-vă că intenția voastră este aceea de a va ruga lui Dumnezeu și nu vouă înșivă. E urât când un preot trăiește doar pentru lauda de sine și scoate asta în evidență”. Voi încheia acest capitol cu frumoasă şi adevărata remarcă, „Dacă vrei ca predica ta să impresioneze ca un tunet, viaţa ta trebuie să lumineze ca fulgerul.”

5. Cateheza – Natura și importanța ei

  

   Astăzi, atât în mediul rural, cât și în mediul urban, provocările sunt multiple și nu pot fi rezolvate în mod izolat sau singular, ci concertat și solidar. În mediul rural, multe comunități parohiale și monahale sunt sărăcite și depopulate mai ales din cauza fenomenului migrației, încât se constată diminuarea participării copiilor la școală și înstrăinarea afectivă între membrii familiilor celor plecați în străinătate, precum și acțiunea nocivă a gravelor dependențe, precum alcoolismul, care duce la violență, depresie și chiar suicid. În fața acestor difi­cultăți din mediul rural, mulți preoți, deși săraci și ei, totuși depun un efort jertfelnic pentru a rămâne în mijlocul credin­cio­șilor, aducându‑le ali­nare, bucurie și speranță, prin cuvânt, rugăciune și ajutor pastoral‑social. Cateheza este slujirea specifică orânduită pentru a promova o conştiinţă personală aprofundată a adevărului credinţei. De fapt, cateheza este o educare a credinţei copiilor, tinerilor, adulţilor, care cuprinde în mod special o învăţătură a doctrinei creştine, oferită în mod organizat şi sistematic, cu scopul de a-i iniţia în plinătatea vieţii creştine. Importanţa catehezei este deosebită, de aceea, ea trebuie să ajungă şi la cei care sunt în condiţii speciale de incapacitate fizică, psihică şi socială.

   Sursa originară a fiecărei forme de catehizare este Cuvântul lui Dumnezeu, păstrat în Sfânta Scriptură, proclamat în liturgie, interpretat de Tradiţia Bisericii. De aceea, cateheza să aibă ca punct constant de referinţă textele Sfintei Scripturi, făcându-le chiar obiect al unei aprofundări speciale; să prevadă o expunere organizată şi sistematică a doctrinei creştine şi o reflecţie profundă asupra experienţei umane în lumina credinţei.

   Cateheza să acorde o atenţie corespunzătoare tradiţiei Bisericii şi diferitelor sale voci: părinţii Bisericii, liturgia, sfinţii, teologii, credincioşii; ori de câte ori se consideră oportun, cateheza să aibă în vedere şi tradiţia celorlalte Biserici creştine.

   În planul catehetic al Bisericii noastre locale, să se promoveze:

– o cateheză permanentă, care să acopere toate etapele vieţii, însoţindu-l pe credincios de-a lungul existenţei sale; cateheza să nu fie un fapt episodic, legată exclusiv de o vârstă sau de celebrarea unor sacramente, ci să fie oferită întregii comunităţi creştine;

– o cateheză pentru viaţă, care să nu se limiteze la pregătirea sacramentelor, ci să fie o formare specifică, prin care creştinul să poată ajunge la conştiinţa deplină a consacrării sale baptismale, ca existenţă în Hristos şi în Biserică;

– o cateheză ca aprofundare sistematică a kerigmei: cateheza are o dimensiune de învăţătură, este o expunere clară şi mereu mai aprofundată a Cuvântului revelat, tinzând să formeze o adevărată mentalitate de credinţă care să înţeleagă şi să interpreteze totul după gândul lui Hristos;

– o cateheză „mistagogică”: pe lângă comunicarea doctrinei, cateheza are scopul de a-l face pe cel catehizat să trăiască experienţa ascultării Cuvântului lui Dumnezeu, a rugăciunii, a liturgiei şi a comuniunii;

– o cateheză întrupată, adică nu abstractă, ci atentă la om, la problemele şi la evoluţia sa; în acest sens, trebuie să fie gata să-şi adapteze limbajul, simbolurile şi semnele pentru a-l vesti pe Dumnezeu şi misterul mântuirii sale omului de azi.

   Adesea, în misiunea parohiei și mănăstirii azi se confirmă adevărul evanghelic: „[…] la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Luca 1, 37). De obicei, modul de gândire al societății în care trăim limitează posibilitatea de acțiune la aspectele economice, adică nu pot fi realizate acțiuni semnificative acolo unde lipsesc resursele financiare. Însă reușita misiunii creștin‑ortodoxe de astăzi, fără a neglija totuși buna gestionare a resurselor financiare, transcende această paradigmă restrictivă a limitelor economice, confirmându‑se adevărul că acolo unde există credință vie, comuniune de rugăciune și de acțiune, curaj și coresponsabilitate misionară, ceea ce poate părea la prima vedere un proiect prea dificil sau prea îndrăzneț, se va transforma într‑un act misionar benefic și firesc al comunității. Cu alte cuvinte, orice dificultate poate fi depășită printr‑o abordare realistă și duhovnicească în același timp, în sensul că acolo unde există credință, smerenie, comuniune și coresponsabilitate în viața Bisericii, unde preoții conlucrează cu credin­cioșii mireni, unde există trans­parență și corectitudine în folo­sirea resurselor materiale, misiunea parohiei se transformă în act de mărturisire vie a iubirii, ajutorului și lucrării lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor și se confirmă adevărul că Hristos este în mijlocul nostru până la sfârșitul veacurilor ( Matei 28, 20).

   O atenție deosebită trebuie acordată generației tinere, deoarece aceasta este expusă unor multiple influențe derutante, încât tânărul de azi nu mai poate discerne ușor calea care duce spre mântuire. Față de tinerii de astăzi care, uneori, au așteptări mari de la Biserică, alteori o ignoră, fiecare comunitate parohială trebuie să își dedice timp și energie pentru a‑i ajuta pe tineri să Îl descopere pe Mântuitorul Iisus Hristos în inimile lor, atunci când ei caută un ideal superior în viață, pentru ca tinerii să simtă lumina, pacea și iubirea lui Hristos ca fiind conținutul esențial al vieții creștine.

 

6. Dimensiunea sacramentală a parohiei ortodoxe

     Parohia este mediul, câmpul, orizontul unde se împlineşte real unirea mântuitoare a omului cu Dumnezeu prin primirea harului Sfintelor Taine săvârșite de preotul hirotonit canonic, în ascultare şi în comuniune cu chiriarhul locului, ce asigură unitatea eclezială a poporului lui Dumnezeu în Biserica universală. De obicei,  cei mai mulţi dintre creştinii noştri participă ocazional la celebrările sacramentale, Botez, Cununie sau la ierurgiile legate de înmormântare. Unii nu cunosc semnificaţia reală, profundă, mistagogică a actelor sacramentale ce sunt în relaţie cu textul biblic şi când se unesc cu Hristos Dumnezeu, rămânând mai departe, cum scria Sfântul Pavel, oameni pământeşti mai puţin cutremuraţi interior, existenţial şi spiritual, de lucrarea divină luminoasă şi mântuitoare. Desigur, dimensiunea sacramentală a condiţiei creştine în veac implică cunoaşterea adevărului dumnezeiesc de viaţă dătător. De aceea, la nivel de parohie, ca Biserică a lui Hristos integral în comunitatea locală prin primirea Sfintelor Taine, omul este pe calea prin care este real în relaţie, comuniune cu Dumnezeu, plinindu-se profeţia mesianică „Dumnezeu este cu noi”, aceasta pentru că este Fiu al lui Dumnezeu pe care Îl numeşte şi pe care Îl adoră şi Îl invocă cu numele de „Părinte”, după descoperirea divină însăşi spre îndumnezeire, divino-umanizare, hristificare şi trinitarizare9, după expresiile atât de substanţiale şi pline de sens teologic şi spiritual ale Sfântului Iustin Popovici. Sacramentalitatea e modul de comuniune Dumnezeu-om, este starea de pătrundere şi strălucire a omului de slava lui Hristos, aureolarea de lumina necreată şi veşnică a Duhului Sfânt, a întregii Treimi Sfinte. Parohia este o comunitate văzută care se adună pentru cultul public – de mulțumire, de invocare și de laudă. Orientarea liturgică a parohiei ține de redescoperirea cultului. Prin cult mesajul biblic pătrunde în ritmul vieții de toate zilele a creștinului. Viața liturgică și practica pastorală stimulează mobilitatea misionară a parohiei. Având ca sursă Liturgică bisericească, parohia împreună cu preotul desfășoară o întreită activitate: de hrănire duhovnicească sau pastorală, de mărturisire sau misionară și de slujire sau diaconală. Parohia se hrănește spiritual nu numai duminica la Sfânta Liturghie la care sunt chemați toți, ci permanent. Pastorația e o comunitate vie în continuă ,,zidire!” și înnoire a cărei orientare liturgică se centrează în Sfânta Liturghie dar se manifestă în egală măsoară în toate celelalte acte liturgice pe care Biserica le desfășoară în cadru ei. „Misiunea preotului este să transforme parohia și să-i ajute pe enoriași în înnoire spirituală, în transfigurare în lumini și sfinți ai Bisericii”, fapt pentru care reafirmă importanța slujirii liturgice și a misiunii sociale a preotului, într-o permanentă creștere duhovnicească a sa și a fiilor săi duhovnicești. Dezvoltată în jurul bisericii parohiale sau mănăstirești, comunitatea religioasă devine „loc de mărturisire a Evangheliei de către clerici și credincioși, în tot timpul și cu toată ființa, cu credință puternică și dragoste nefățarnică”. Comunitatea devine „parohia între misiune și înveșnicire”, sau „parohia – loc de mărturisire, comuniune și împărtășire din Sfintele Taine ale Bisericii”.

   Parohia, prin biserica ei, prin preotul devotat lui Dumnezeu, păstor al sufletelor, este un centru de viaţă cu un caracter religios-moral ,un ogor în care pururea se lucrează pe calea mântuirii, implicit pentru binele vremelnic şi veşnic al credincioşilor. Din mărturiile înaintaşilor, dar şi din experienţe personale rezultă că folosul duhovnicesc al celor ce frecventează biserica din nevoia de a-L căuta pe Dumnezeu, prin trăirea poruncilor Sale, nu poate fi decât unul benefic, având un puternic impact pozitiv asupra vieţii morale, a vieţii de zi cu zi.

   Nu preotul trebuie să se considere beneficiarul împlinirii rânduielilor de cult, cât credincioşii, cei care formează baza comunităţii parohiale şi care au rolul lor bine precizat în cadrul cultului divin creştin, acela de a fi prezenţi, de a susţine buna desfăşurare a actelor de cult prin aducerea ofrandelor necesare, de a fi promotorii şi susţinătorii cântării în comun la slujbele liturgice, de a recepta în mod corect învăţătura creştină şi nu în ultimul rând de a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Prezenţa activă, participarea simţită şi smerită a credincioşilor în cadrul cultului divin devine o prioritate şi o astfel de cerinţă nu poate fi tratată oricum. Ea presupune o pregătire lăuntrică şi spirituală, la care se adaugă cea exterioară.

   Prezenţa, dar mai ales participarea la sfintele slujbe fac din credincios un om responsabil, interesat şi pregătit spre a beneficia de roadele acestui statut, alternativa fiind una păgubitoare, lovind în propriile interese, îndepartându-l pe creştin de obiectivele ce-i sunt hărăzite. Credincioşii se pot bucura în biserică, în cadrul generos al rânduielilor de cult de pregătirea necesară şi de împărtăşirea cu Hristos, fiind demni beneficiari ai Sfintei Liturghii. Dar, ca şi în cazul preoţilor, şi credincioşii sunt chemeţi să se angajeze plenar în a susţine şi în a se împărtăşi şi de Liturghia de după Liturghie. Ieşind din biserică ei se simt mandate spre a împlini îndemnul Mântuitorului: „Du-te şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu!” (Marcu 5,19). Acest nou standard de viaţă, cuprins în sintagma dreaptă vieţuire creştină, devine și ramâne o preocupare cotidiană, facându-l pe cel ce-l atinge şi se păstrează la înălţimea lui, un demn urmaş al Mântuitorului și va putea recunoaşte cu smerenie, dar şi cu fermitate: „Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întăreşte” (Filipeni 4.13). Dar dreapta vieţuire creştină stă la baza dogmelor, adică a învăţăturii bisericii, a Revelaţiei divine transmise prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre drept-măritoare şi constă în cunoaşterea şi împlinirea cuvântului dumnezeiesc. Poruncile bisericeşti, alături de sfintele canoane ale sinoadelor ecumenice reprezintă îndreptarul vieţii creştine. Pe acest tarâm, însă, credinciosul nu este doar un trăitor atent şi comod, ci trebuie să fie un luptător şi un jertfitor pe altarele credinţei şi sănătoasei vieţuiri. Cel ce doreşte a fi credibil şi să beneficieze de statutul de creştin autentic trebuie să însumeze în viaţa sa calităţile cerute. Oricine primeşte să fie părinte duhovnicesc se angajează să-i susțină pe cei peste care este pus şi faţă de care este uneori şi supus, susţinere realizată de toate mijloacele de care dispune, iubirea fiind cea mai inţelegătoare şi devotată.

   Preotul şi credincioşii săi nu sunt doar două categorii distincte, cu statute diferite, ci sunt și factorii care interacţionează în aşa fel încât turma să aibă un pastor vrednic, iar pastoral să aibă la rându-i creştini bine intenţionaţi bine orienţi  şi pregătiţi în obţinerea mântuirii. Fiecare credincios trebuie să se considere, nu un subordonat, mai mult sau mai puțin disciplinat, cu interese egoiste, ci un colaborator al preotului, un factor cointeresat în a iniţia şi a păstra un climat cu o conlucrare pentru ca mecanismele vieţii parohiale să funcţioneze la nivel optim. Prin lucrarea celui chemat la preaînalta treaptă a preoţiei, credinciosul prin asumarea drepturilor, dar şi a îndatoririlor, trebuie să-l întruchipeze pe păstoritul ce vrednic, jerfitor şi pozitiv, ambiţios, inţelept şi smerit, curajos şi răbdator, toate acestea cu drepturi depline în cadrul parohiei.

    Biserica – un cuvânt pentru unii cu valenţe edilitare, pentru alţii de circumscriere instituţională. Mai puţini şi mai lipsiţi de expunere mediatică sunt cei care văd în Biserică, în primul rând, comunitatea celor ce cred şi urmează lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, Unul din Treime. Local, această comunitate este desenată de aria unei parohii, cuvânt şi el obosit de prea multa uzanţă administrativă. Ce este sau ar trebui să fie o parohie? Ca să(-mi) pot răspunde la această întrebare, mă voi folosi de aceste întâmplări din viața unei parohii. Prima dintre ele descrie situaţia unui preot care, ajuns la o parohie de ţară, constată că, dintr-un sat întreg, doar câteva bătrânele mai calcă pragul bisericii în duminici şi în sărbători. După ce epuizează toate metodele pastorale pe care le ştia, într-una din zile preotul ia o decizie radicală. Vine mai devreme decât de obicei la biserică şi se închide înăuntru, slujind doar el şi cu dascălul de la strană. La un moment dat vin şi cele câteva bunicuţe, dar trag în zadar de uşă: dinăuntru se auzea slujba, dar nimeni nu se sinchisea a le deschide. Nedumerite, după ce au rezemat uşa vreo două ceasuri, se întorc acasă să le povestească şi vecinelor nemaiauzita trăsnaie. Următoarea duminică, se repetă scenariul, numai că de uşă trag şi mai multe persoane, curioase să vadă dacă într-adevăr cineva a ferecat sfântul lăcaş, ridicat prin osteneala înaintaşilor lor. Însă nici părintele, nici dascălul nu s-au deranjat să le deschidă, ci au slujit singurei, doar ei şi cetele de îngeri care slăveau pe Dumnezeu. A treia duminică, ce să vezi? Fierbere mare. Tot satul se proţăpi, cu noaptea în cap, în faţa bisericii. Vine şi părintele, către zori, şi îi ia la rost: „Ce este fraţilor? Ce v-a căşunat de v-aţi adunat toţi?”. O voce din mulţime îşi varsă năduful: „Păi cum vine asta, părinţele, matale ai venit la noi să slujeşti şi ai făcut biserica proprietate privată? Cum adică să ne încui uşile în timpul Sfintei Liturghii?”. Părintele, atât a aşteptat: „Bine, fraţilor, abia acum v-aţi dat seama că asta este biserica voastră? Eu mi-am zis că dacă nu-i călcaţi pragul, ca la o casă părăsită, înseamnă că v-aţi lepădat de ea… Poftim, intraţi, e bine dacă aţi înţeles, în sfârşit, că biserica e voastră şi că voi sunteţi biserică, nu sat cu oameni de pripas”.

   A doua întâmplare ne aduce în faţa ochilor o comunitate pilduitoare. Un sat în care, de data aceasta, practic toată lumea frecventa biserica, cu excepţia celor mai grav bolnavi, a celor plecaţi în călătorie sau a altora, acoperiţi de binecuvântate pricini. Unul dintre săteni însă nu venea decât din an în Paşti. Asta deşi nu avea un motiv anume. Văzând preotul că nu reuşeşte să-l clintească din această stare de nepăsare, într-una din duminici se îmbracă frumos în veşminte, dă binecuvântare de slujbă, spune stranei ce să zică pentru o vreme, apoi iese din biserică şi se duce la casa acelui om. Când îl vede omul la poartă, să-i sară inima din piept: „Dar ce faci aici, părinte? Nu ai slujbă? Şi cum ai venit cu toate veşmintele pe uliţele satului?…” Părintele, cu glas blând, îi răspunde: „Nu plec de aici până nu vii şi tu la slujbă cu noi. Nu putem sluji Sfânta Liturghie fără ca şi tu să fii prezent. E un gol acolo pe care nu-l poate umple nimeni din biserică”… Urmarea e, cred, uşor de intuit.

A treia povestire relevantă pentru subiectul nostru este preluată de la Sever Voinescu şi povestită de actorul Radu Beligan într-un interviu, unde se spune că într-o biserică «cam uitată de oameni, duminică dimineaţa nu a venit nimeni la Liturghie. Aşa că slujba a fost oficiată doar de preot şi de cântăreţ în faţa celui însărcinat cu vânzarea lumânărilor. Preotul s-a întrecut pe el însuşi, oficiind o slujbă atât de frumoasă, cu o predică atât de emoţionantă încât cei doi l-au întrebat uimiţi la sfârşit: „Părinte, de ce aţi ţinut să faceţi o asemenea slujbă şi o asemenea predică în biserica goală?”. „Cum goală?”, a replicat părintele. „Păi nu a venit nimeni!”, au spus cântăreţul şi lumânărarul. „Biserica era plină, dragii mei, dar voi nu aţi ajuns încă atât de sus prin rugăciune încât să puteţi vedea. Biserica era plină de îngerii celor care nu au venit la Liturghie, deşi ar fi trebuit să vină. Îngerii respectă rânduielile şi, chiar dacă omul care le e dat în pază nu vine la Liturghie, ei totuşi vin. Când vine şi omul, îngerul e bucuros, când nu vine, e trist. Dar îngerii vin mereu la Liturghie. Astăzi, biserica a fost plină de îngeri trişti, care au cântat împreună cu mine atât de frumos şi asta m-a stimulat.” »

Orice om cu bunăvoinţă va pricepe, din cele de mai sus, că nu despre participarea la slujbe, ca scop în sine, este vorba aici. Că importantă este Iubirea care-i adună pe oameni – cu îngerii, deopotrivă – împreună, care le înflăcărează inimile cu harul Duhului Sfânt. Totul rotunjit într-o comunitate în care fiecare este la fel de important şi de iubit. Îmi veţi spune că sunt cazuri excepţionale şi că toate cele trei exemple sunt din mediul rural. Voi aduce, data viitoare, mărturii despre posibilitatea unei astfel de comuniuni şi în parohiile urbane. Până atunci, dacă sunteţi creştini – botezaţi „cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 1), născuţi „din apă şi din Duh” (Ioan 3,5) – mergeţi mâine la biserică şi căutaţi-vă locul pregătit vouă în inima lui Dumnezeu. „Bunul mers şi soarta Bisericii întregi depind de vitalitatea parohiei. Gradul de spiritualitate sau nivelul de viaţa religioasă a fiecărei parohii şi a enoriaşilor ei întreţine viabilitatea spirituală a unei eparhii şi, prin aceasta, a întregului Trup tainic al lui Hristos. Orice iniţiativă şi acţiune de regenerare, de refacere şi de întărire a Bisericii va trebui să înceapă, deci, de la parohie şi să se sprijine pe ea, ca să tindă la reînnoirea vieţii parohiale, la progresul şi adâncirea trăirii creştine. Acesta este laboratorul în care se elaborează forţa vitală a Bisericii întregi. Valoarea unei parohii nu se judecă după mărimea ei sau după numărul enoriaşilor şi nici după posibilităţile materiale de care dispune ci, mai ales, după nivelul vieţii duhovniceşti a membrilor ei, după tăria şi claritatea conştiinţei lor de enoriaşi, după măsura solidarităţii lor cu preotul şi cu biserica în jurul căreia se concentrează întreaga lor viaţa duhovnicească”. Adesea, în misiunea parohiei și mănăstirii azi se confirmă adevărul evanghelic: ,, … la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Luca 1, 37). De obicei, modul de gândire al societății în care trăim limitează posibilitatea de acțiune la aspectele economice, adică nu pot fi realizate acțiuni semnificative acolo unde lipsesc resursele financiare. Însă reușita misiunii creștin‑ortodoxe de astăzi, fără a neglija totuși buna gestionare a resurselor financiare, transcende această paradigmă restrictivă a limitelor economice, confirmându‑se adevărul că acolo unde există credință vie, comuniune de rugăciune și de acțiune, curaj și coresponsabilitate misionară, ceea ce poate părea la prima vedere un proiect prea dificil sau prea îndrăzneț, se va transforma într‑un act misionar benefic și firesc al comunității. Cu alte cuvinte, orice dificultate poate fi depășită printr‑o abordare realistă și duhovnicească în același timp, în sensul că acolo unde există credință, smerenie, comuniune și coresponsabilitate în viața Bisericii, unde preoții conlucrează cu credin­cioșii mireni, unde există trans­parență și corectitudine în folo­sirea resurselor materiale, misiunea parohiei se transformă în act de mărturisire vie a iubirii, ajutorului și lucrării lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor și se confirmă adevărul că Hristos este în mijlocul nostru până la sfârșitul veacurilor (Matei 28, 20).

7. Viața preotului – a cincea Evanghelie

    Încercând a zugrăvi prin cuvinte alese o smerită icoană a preotului ca învăţător al Evangheliei, slujitor al Sfintelor Taine şi conducător al credincioşilor spre mântuire, am putea spune că viaţa preotului înţeleasă ca „A cincea Evanghelie”, ar putea fi asemănată simbolic cu a unsprezecea poruncă nedată a Legii; cu a zecea Fericire nerostită sau cu a douăsprezecea Evanghelie a Învierii necitită, pe de-o parte; sau cu a doua carte a Faptelor Apostolilor nescrisă; cu a cincisprezecea Epistolă paulină netrimisă sau cu a opta Epistolă sobornicească neredactată, pe de altă parte. Toate acestea îl fac pe preot ca al cincilea dintre profeţii mari; al treisprezecelea dintre profeţii mici; al treisprezecelea Apostol ales al lui Hristos, rânduit mai înainte ca al optulea diacon al Bisericii primare. Astfel preotul este la Altar, la Amvon, în Biserică şi în parohie, un al doilea Melchisedec, contemporan cu Avraam; un al doilea Aaron, frate al lui Moise; un al doilea preot Zaharia, rânduit la rândul cetei lui spre „ceasul tămâierii” (Luca 1, 9-11); un al doilea Ioan Evanghelistul; un al doilea Apostol Pavel, o a şasea fecioară înţeleaptă şi un al doilea drept din Sodoma!

În cea de-a cincea Evanghelie, Bunavestirea e în predica preotului; Betleemul e în sufletul lui; Steaua Naşterii e în conştiinţa lui; cântarea îngerilor e în inima lui; Întâmpinarea de la Templu e în cotidianul lui; Nazaretul e în copilăria şi tinereţea lui; Ioardanul e în Aghiasma lui; jertfa lui Abel e în slujba lui; curcubeul lui Noe e în zarea lui; potirul lui Melchisedec e în  Euharistia lui; Sinaiul e în trăirea lui; toiagul lui Aaron e în preoţia lui; vindecarea lui Neeman Sirianul şi a regelui Iezechia e în Maslul lui; Nunta din Cana e în cununia lui; Ierusalimul e în slujirea lui; Marea Galileii e în adâncul lui; Muntele Fericirilor e în cuvintele lui; Taborul e în rugăciunea lui;  rugăciunea vameşului e în gândul lui; Betania e în plânsul lui; Duminica Floriilor e în venirea lui la biserică; Săptămâna Patimilor e în pătimirea lui; pilda celor zece fecioare e în Miezonoptica lui; Cina cea de Taină e în Liturghia lui; rugăciunea din Ghetsimani e în suspinul lui; Crucea Golgotei e în fiinţa lui; plânsul lui Petru e în pocăinţa lui; Învierea Domnului e în credinţa lui; Emausul e în Vecernia lui, Tiberiada e în Utrenia lui; Săptămâna Luminată e lumina şi bucuria lui; Muntele Măslinilor e în prezenţa lui; Rusaliile sunt în hirotonia lui; Revelaţia Sfântului Ştefan e în contemplaţia lui; drumul Damascului  e în convertirea lui neîncetată; Patmosul e în teologia lui; harfa lui David e în cântarea lui; vasul de alabastru e în lacrimile lui; trâmbiţa de apoi este întru învierea lui.

   Preotul este fratele nostru universal a cărui sfântă misiune este de a sluji şi de a iubi fără a pretinde niciodată nimic! Propovăduitor al cuvântului, el ne face să înţelegem că viaţa nu merge niciodată înapoi, nu zăboveşte în ziua de azi, ci tinde spre cea din viitor al cărui unic ţel este paradisul. „O preot al meu, cum vei cuteza să mă jertfeşti cu adevărat şi în întregime dacă nu te-ai jertfit mai întâi pe tine cu adevărat şi în întregime”. El, preotul, este „fiul omului”, dar îl reprezintă pe pământ pe Fiul lui Dumnezeu; este muritor, dar are menirea de a ne ajuta să stăpânim nemurirea prin credinţă şi mântuire; păşeşte pe pământ, dar ochii şi sufletul sunt îndreptate spre cer „cerşind” pentru noi iertare, îndurare şi minunea împlinirii rugăciunilor. Preotul este un izvor din care ţâşneşte mereu viaţă şi speranţă, scânteie care aprinde flacăra credinţei şi braţul drept al balanţei în aflarea adevărului. Preotul nu are familie, dar toţi îl numim „părinte”, este fiu, frate, şi tată, copil visător, tânăr îndrăzneţ şi bătrân înţelept…, făcându-se înţeles şi preţuit atât de cei „puternici” cât şi de cei mici şi neînsemnaţi. Preotul este acela a cărui sete de slujire nu se stinge niciodată, lipsit de mărire deşartă, umil şi blând, iertător al păcătoşilor, îngrijitor al lor celor bolnavi, mâna întinsă a celor slabi şi neajutoraţi. Este cel care ascultă, dar şi cel care trebuie să fie ascultat, cel care mângâie, dar şi cel care mustră fără asprime pe cei rătăciţi. Preotul este uneori mai mare decât îngerii, fiindcă el, preotul, nu are numai puterea de a sfinţi şi de a dezlega de păcate, ci el ne face să simţim şi să înţelegem că Dumnezeu prin jertfa Fiului său este întotdeauna prezent.

8 „A fi preot în toate împrejurările vieţii”

   Biserica nu se poate mărgini la repetarea apatică şi automată a rânduielilor de cult, nici la rezolvarea pedantă a chestiunilor de cancelarie şi de contabilitate. Viaţa de azi cere eforturi cu mult mai mari de la slujitorii Domnului. Peste hârtiile cancelariei şi dincolo de ţărmurile slujbelor, trimişii lui Dumnezeu între oameni trebuie să privească personal şi drept în faţa şi în sufletul oamenilor, să le cunoască necazurile şi metehnele şi să-i ajute să le învingă. Sigur, nu bagatelizând slujbele, ci ducând mai departe spiritul lor de rugăciune şi de încredere în Dumnezeu, purtându-l nu numai în foşnetul patrafirului şi în psalmodierea glasurilor, ci în suflet şi în relaţiile de fiecare clipă cu oamenii. Preoţii trebuie să aibă deci o personalitate religioasă. (…) Dar pentru a fi preot, pentru a fi preot în toate împrejurările vieţii, se cere o personalitate religioasă. Nu pur şi simplu o personalitate (…). Numai atunci eşti factor determinant în viaţa sufletească a credincioşilor. (…)

Preotul (…) trebuie să lupte pe toate planurile vieţii pentru un scop unic: îndrumarea poporului în direcţia ascendentă, pentru întărirea şi înnobilarea lui sufletească. Misiunea preotului în viaţa neamului, înţeleasă astfel, covârşeşte enorm misiunea oricărei alte tagme. Cine este zi de zi în mijlocul poporului sfătuindu-l în fiecare împrejurare mică şi mare a vieţii, luminându-l în toate problemele directe sau indirecte de care se loveşte, mângâindu-l, întărindu-l şi ajutându-l la necaz, dacă nu preotul? Cine are autoritatea de natură nu numai omenească şi toate mijloacele sufleteşti şi harice, să cârmuiască viaţa zilnică a credincioşilor, pe care o are preotul? Şi cine are o ţintă atât de clară, de sigură, spre care să cârmuiască viaţa credincioşilor, ca preotul? „Sfinţenia pentru preot este adevăratul lui veşmânt care îl împodobeşte mai presus de toată lumea, cel care îl face pe el recunoscut tuturor, în toată vremea şi în tot locul…Preotul sfânt odihneşte inimile credincioşilor, aduce pacea conştiinţei lor, se face pildă şi model al vieţii creştineşti şi întruchipează icoana vie şi perceptibilă a cultului creştin, icoană care este tuturor vădită, potrivit căreia se judecă sfinţenia principiilor evanghelice şi de către cei din afara bisericii”.

1. SLUJIREA FILANTROPICĂ
2. Biserica și Filantropia  – Filantropia și evanghelizare

   Biserica, fiind conştientă că unul dintre darurile sublime cu care a înzestrat-o Dumnezeu este caritatea, vesteşte Evanghelia nu doar prin cuvântul predicii, ci şi prin comuniunea fraternă şi prin faptele bune ale tuturor membrilor săi: privind la faptele bune ale ucenicilor, toţi oamenii vor avea motiv să-l preamărească pe Tatăl. Cu adevărat bune sunt doar operele carităţii, deoarece „toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Gal 5, 14). În acest sens, filantropia trebuie să fie considerată nu doar ca una dintre numeroasele virtuţi ale creştinului, ci drept cea mai mare. Prin intermediul operelor de caritate, ucenicul, pe de o parte, imită cu fidelitate viaţa Învăţătorului care a spus: „Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu” (In 13, 15), şi, pe de altă parte, participă în mod mai autentic la misiunea Bisericii de vestire a Evangheliei lui Isus: „Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii” (In 13, 35). Filantropia, expresie promptă şi clară a iubirii active şi a comuniunii fraterne (koinonia) a fiecărui credincios cu toţi aceia care profesează credinţa în unica Evanghelie a lui Isus, este amintită în Faptele Apostolilor printre notele care definesc comunitatea din Ierusalim: „Ei erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune” (Fap 2, 42). Koinonia se manifestă mai concret în comuniunea bunurilor materiale: „Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau totul în comun: îşi vindeau proprietăţile şi bunurile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare” (Fap 2,44-45); şi totuşi, ea nu este constituită doar din împărţirea bunurilor materiale, ci se exprimă şi prin intermediul comuniunii bunurilor spirituale, într-o mărturisire reciprocă a credinţei. În acelaşi timp, trebuie să se facă distincţie între comuniunea fraternă şi expresia sa concretă prin intermediul împărţirii bunurilor materiale: o asemenea împărţire nu este necesară koinoniei, chiar dacă aceasta cere manifestarea ei în viaţa eclezială în forme adaptate timpurilor şi locurilor. Important pentru creştini este să practice comuniunea fraternă: „Să nu datoraţi nimic nimănui, decât să vă iubiţi unii pe alţii” (Rom 13, 8).

   Pe baza legăturii strânse care există între filantropie şi mărturisirea credinţei, practicarea carităţii în toate expresiile sale înseamnă „veste bună”, loc şi instrument de evanghelizare. Prin urmare, fiecare comunitate creştină trebuie:

1. a) să pună un accent deosebit pe promovarea carităţii şi pe raporturile fraterne dintre membrii săi, conştientă fiind că misiunea sa evanghelizatoare se înfăptuieşte, mai înainte de toate, prin comuniunea ucenicilor;
2. b) să încurajeze anumite forme de slujire, solidaritate şi comuniune cu cei mai slabi, trăite atât în interiorul, cât şi în afara ei, ca pe nişte instrumente privilegiate pentru o autentică evanghelizare;
3. c) să susţină şi să valorifice potenţialul tuturor acelor persoane care sunt implicate în slujirea filantropică, începând cupreoți, diaconii și creștini;
4. d) să continue celebrarea Euharistiei şi în afara Liturghiei, prin opere de caritate, în aşa fel încât să mărturisească în fapte misterul de iubire la care participă în credinţă.

   Recunoaşterea unei asemenea „datorii” în întâlnirea cu aceia care sunt fraţi de credinţă să fie cultivată în fiecare creștin. Toate parohiile să fie foarte atente la datoria de a promova filantropia fraternă între proprii membri, căutând expresiile care se adaptează mai mult la condiţiile în care credincioşii trăiesc. Mai ales, parohiile să favorizeze formele de asociere fraternă şi momentele de viaţă comună, oferind locuri şi ocazii adecvate, ca, de exemplu, acelea care urmează celebrărilor liturgice.

 

 

2. Filantropia şi săracii

   Printre numeroasele forme ale carităţii, de o importanţă deosebită apare grija faţă de cel sărac, adică faţă de acela care se află în stare de nevoie, în lipsa bunurilor, atât materiale, cât şi spirituale, şi care, din cauza acestor condiţii este într-o oarecare măsură afectat în demnitatea sa. Conform învăţăturii lui Iisus, mai ales în parabola bunului samaritean (cf Lc 10, 29-37), starea de nevoie face ca săracul – făcând abstracţie de orice considerare referitoare la cultură şi la religie – să fie aproape de fiecare dintre noi, iar fiecare dintre noi să fie aproape de cel sărac, transformându-l pe acesta în Hristos însuşi. Filantropia faţă de cel sărac trebuie să-l ducă pe creştin la săvârşirea unor fapte în folosul celui sărac. Este evident că aceasta înseamnă ajutor material: procurarea hranei, îmbrăcămintei, locuinţei, locului de muncă şi aşa mai departe. Dar caritatea faţă de sărac nu poate să constea doar dintr-un astfel de ajutor material. Se cere, înainte de orice, şi ajutor spiritual, alinare în durere, prezenţă în singurătate, sfat la îndoială. Dincolo de ajutorul material sau spiritual, şi, mai mult decât acestea, iubirea pentru cel sărac constă în a-l accepta ca pe o persoană, integrându-l într-o comuniune de viaţă şi de afecţiune. Filantropia cere mai multă implicare decât binefacerea ocazională; prima implică şi creează o legătură, cea de-a doua se mulţumeşte doar cu un gest. În promovarea către toţi membrii săi a diferitelor fapte de milostenie, comunitatea creştină trebuie ca, înainte de toate, să pună în centru persoana umană în demnitatea sa de fiu al lui Dumnezeu. Iubirea faţă de săraci este o activitate individuală a credincioşilor, dar, în acelaşi timp, şi o funcţie a comunităţii. O asemenea funcţie, atestată amplu de tradiţia creştină a tuturor timpurilor, îşi află începuturile şi temelia în practica de odinioară a comunităţilor apostolice. Slujirea Bisericii în favoarea săracilor, dovedită de către Noul Testament, este în mod constant înfăptuită în decursul istoriei Bisericii şi rămâne şi astăzi o slujire fundamentală a comunităţii creştine. Slujirea în favoarea săracilor ridică, în epoca noastră, probleme complexe, legate de raporturile modificate dintre Biserică şi comunitatea civilă. În vreme ce, în trecutul, mai mult sau mai puţin recent, Biserica înfăptuia opere de binefacere, suplinind uneori societatea civilă, acum, societatea civilă, în conformitate cu misiunea sa proprie, intervine ori de câte ori este cazul. Este momentul să se afirme că şi în cazul unei situaţii de intervenţie reuşită din partea societăţii civile, Biserica îşi păstrează dreptul – îndatorire de a îndeplini activităţi caritative proprii. Este vorba de a stabili raporturi de colaborare între iniţiativele civile şi cele ecleziastice şi de a avea grijă ca o asemenea colaborare să nu favorizeze o crescândă lipsă de responsabilitate a instituţiilor civile în faţa celor care trăiesc în condiţii de sărăcie şi lipsuri.

 

3. Filantropia în comunitatea parohială

   Grija Bisericii faţă de omul aflat în nevoie trebuie să fie manifestată, înainte de toate, la nivel de parohie, ca formă de comunitate creştină mai uşor accesibilă fiecărei persoane. Parohia oferă, prin natura sa, oportunităţi specifice de cunoaştere a situaţiilor indivizilor aflaţi în nevoie, de stabilire a unor raporturi personale cu aceştia, de integrare a persoanei defavorizate – bolnav, în vârstă, minor cu probleme de adaptare şi aşa mai departe – în cadrul contextului social în care aceasta trăieşte. Prin urmare, fiecare parohie trebuie să aibă mijloacele necesare de a identifica situaţiile de nevoie existente pe teritoriul propriu, în scopul punerii în practică de iniţiative continue, şi nu doar ocazionale, în sprijinul celor săraci. În ajutorarea săracilor, parohia să nu se limiteze doar la a-i susţine în necesităţile lor, ci să le dea dovadă în toate modurile de o acceptare fraternă şi să-i ajute să fie conştienţi de demnitatea lor. Participarea la dificultăţile şi aşteptările celui care e sărac, bolnav sau a celui aflat în oricare altă nevoie să devină pentru toţi o şcoală la care se învaţă permanent caritatea evanghelică.

   Un instrument preţios pentru grija faţă de cel sărac este centrul de ascultare. În cadrul acestuia, comunitatea creştină, prin intermediul operei câtorva credincioşi, face în fiecare zi vizibilă atenţia şi solicitudinea pentru cei săraci. Fiecare parohie, iar în cazul când aceasta nu este posibil, fiecare protopiat, să aibă propriul său centru de ascultare pentru a primi şi a asculta persoanele aflate în dificultate şi pentru a le orienta către structurile ecleziale sau civile competente. Fiecare parohie să acţioneze în colaborare cu celelalte parohii, prin intermediul coordonării ecleziale venite de la forul eclezial superior, pentru a reuşi să ţină legătura cu instituţiile civile şi, în general, cu toate iniţiativele prezente în sectorul asistenţei sociale din teritoriu. Membrii comunităţii parohiale au datoria să se îngrijească de propriii săraci şi nevoiaşi, străduindu-se să găsească resurse locale pentru a veni în ajutorul celor neajutoraţi; în îndeplinirea acestei îndatoriri, Biserica nu trebuie să lase nicidecum impresia unei instituţii de distribuire a bunurilor materiale.

 

4. Voluntariatul

    Experienţele tot mai răspândite ale voluntariatului sunt un semn de constantă vitalitate a carităţii evanghelice, din care se naşte şi este alimentată o puternică mărturie a slujirii Bisericii noastre în vederea combaterii diferitelor forme de sărăcie. Apreciind chiar şi valoarea celei mai mici experienţe de voluntariat, comunitatea creştină să promoveze forme continue şi angajante de voluntariat, cum sunt: anul de voluntariat social pentru tineret, perioadele de voluntariat, adeziunea, cu obligaţii precise şi constante, pentru iniţiative cu caracter socio-caritativ. Părtaşi la iubirea lui Dumnezeu şi conştienţi de semnificaţia timpului trăit în mod gratuit, voluntarii:

1. a) să-i aducă speranţă celui disperat, deprimat şi descurajat;
2. b) să pună în valoare demnitatea persoanei şi să o apere acolo unde este călcată în picioare;
3. c) să descopere, călăuziţi de realismul carităţii, nevoile oamenilor;
4. d) să trăiască opţiunea preferenţială pentru săraci;
5. e) să fie gata de a interveni acolo unde instituţiile, fie publice, fie particulare, întârzie în rezolvarea problemelor celui aflat în nevoie;
6. f) să conjuge generozitatea şi implicarea cu profesionalismul şi competenţa;
7. g) să ştie să se raporteze la instituţiile sociale şi să colaboreze cu ele în corectitudine şi armonie pentru binele persoanei.

   În această zi de rugăciune și de consfătuire pastorală din Episcopia de Ungheni și Nisporeni, avem datoria să lucrăm „cu timp și fără timp” ca să împlinim în toată activitatea noastră pastorală cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce ne îndeamnă zicând: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”(Matei 5, 16). Misiunea creștină înseamnă lucrarea sfântă de împărtășire a bucuriei Învierii lui Hristos într‑o lume agitată și fragmentată, care are multă nevoie de comuniune profundă, de bucurie și pace interioară, iar acestea se nasc din rugăciune și din fapte bune. Așadar, vă îndemnăm să aduceți, prin rugăciune și prezență pastorală, prin cuvânt înțelept și faptă bună, bucurie în inimile și în casele celor pe care‑i păstoriți, ca toți să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit, înviat și înălțat întru slavă pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, pace și bucurie pentru Biserică și lume.

   SITUAŢIA ADMINISTRATIVĂ A UNITĂŢILOR BISERICEŞTI

DATE  STATISTICE  EPISCOPIA DE UNGHENI ŞI NISPORENI, 2016

 

Episcopia de Ungheni şi Nisporeni încorporează în spaţiul său canonic 4 raioane, formând patru protopopiate: Ungheni, Nisporeni, Călăraşi şi Hînceşti.

• În componenţa protopopiatului Ungheni se includ: 41 biserici, 1 paraclis cu Sfîntul Prestol,  şi  2  paraclise fără Sfîntul Prestol, (Paraclisul „Sf. Ap. Andrei”, pe lîngă Unitatea Militară „Prut” şi Paraclisul „Acoperământul Maicii Domnului” pe lîngă Colegiul National de Grăniceri). În protopopiatul Ungheni, în parohii, slujesc 42  preoţi, 2 slujitori în san de călugăr şi 2 diaconi.
• În componenţa protopopiatului Nisporeni se includ: 33 de biserici, și  1 paraclis (pe lîngă spital), în care slujesc 34  preoţi și un ieromonah.
• În componenţa protopopiatului Călăraşi se includ: 32 de biserici, 1 paraclis, în care slujesc 29 de preoţi, 1 ieromonah şi 2 diaconi.
• În componenţa protopopiatului Hânceşti se includ: 46 de biserici, în care slujesc 46 de preoţi, 1 ieromonah şi 1 diacon.
• Plus un slujitor în biserica ,,Sf. Mc. Vera , Nadejda şi Liubovi şi Mama lor Sofia”, din incinta Orfelinatului ,,Preafericitul Iosif”, din or. Chişinău.

 

 ÎN CUPRINSUL EPISCOPIEI ÎN TOTAL AVEM UN NUMĂR DE

• 158 DE PAROHII
• În total în Episcopia de Ungheni și Nisporeni sunt 164 de slujitori în parohii.

În mănăstirile din cuprinsul Eparhiei slujesc 12 Slujitori  de mir, 26 slujitori în san.

TOTAL ÎN CUPRINSUL EPARHIEI, ÎN PAROHII ŞI MĂNĂSTIRI, AVEM 202 SLUJITORI LA SFÎNTUL PRESTOL.

În anul 2011 în Eparhia de Ungheni şi Nisporeni, erau 100  de parohii şi 8 mănăstiri din raioanele Ungheni, Nisporeni şi Călăraşi. S-a adăugat raionul Hînceşti cu 35 de parohii.

ÎN  ULTIMII ȘASE ANI S-AU ÎNTEMEIAT  23  DE PAROHII.

Din  2011  s-au întemeiat  1  mănăstire și un schit.

S-a pus piatra de temelie pentru  23  de biserici.

În șase  ani,  s-au reconstruit și reparat capital și au fost sfințite și resfințite  50  de biserici.

În anul  2011 erau 28 de biserici în construcţie dintre care 10 s-au finisat şi sfinţit.

 

      Din numărul de biserici amintit mai sus în prezent 17 sunt în construcţie:

• r-nul. Hînceşti – 5.

1. Bălceana, „Înălţarea Domnului” –  ridicaţi pereţii
2. Cococeni, „Acoperământul Maicii Domnului” –   acoperită
3. Horojeşti, „Sf. Irh. Grigore” –   acoperită
4. Oneşti, „Sf. M. Mc. Dumitru” –  variantă albă
5. Cărpineni, ,,Sf. M. Mc. Gheorghe – loc pregătit pent ruconstrucţie       paraclis temporar                 

• r-nul. Călăraşi – 3.

1.s. Raciula ,,Sf. M. Mc. Dumitru”                   – ridicaţi peretii

2. s. Parcani ,,Sf. M. Mc. Dumitru” -variantă albă

• r-nul. Nisporeni – 3.

1. Cîrneşti, „Acoperământul Maicii Domnului”          – pusă temelia
2. Nisporeni , M. D. „Bucuria Tuturor Scîrbiţilor„„ –  loc pregătit pentru construcţie.
3. Satul Vulcănești – s-au construit pereții până la acoperiș.                                             

• r-nul. Ungheni – 9

 

1. Buzduganii de Jos, „Naşterea Maicii Domnului”   – finisată interior
2. Ungheni, – catedrala episcopală în cinstea ,,Icoanei Maicii Domnului Făcătoare de Minuni de la Hîrbovăţ”
3. Ungheni, cartierul Ungheni deal, „Naşterea Maicii Domnului” –  fundament
4. Ungheni, cartierul Curculiovca, ,,Sf. Fer. Matroana”, loc pregătit pentru construcție
5. Ungheni, ,,Sf. Ap. Luca” – acoperită
6. Drujba ,,Sf. M. Mc. Dumitru”, loc pregătit pentru construcție, paraclis temporar
7. Sculeni, ,,Sf. Irh Nicolai” – pregătiri pentru construcție
8. Morenii Noi, ,,Sf. M. Mc Dumitru” – acoperită
9. Zagarancea, „Sf. Cuv. Parascheva” – acoperită

    Ne bucură faptul că pe timp de criză, preoţii şi creştinii din cuprinsul eparhiei sunt activi şi dornici de edificare şi reînfrumuseţare a Sfintelor Locaşuri.

Episcopia de Ungheni şi Nisporeni are sub jurisdicţia sa canonică 10 mănăstiri:

1. Mănăstirea ,,Adormirea Maicii Domnului” din satul Hârbovăţ, raionul Călăraşi;
2. Mănăstirea Hâncu cu hramul ,,Sfânta Cuvioasă Parascheva” din satul Bursuc, raionul Nisporeni;
3. Mănăstirea cu hramul ,,Naşterea Maicii Domnului” din satul Vărzăreşti, raionul Nisporeni;
4. Mănăstirea cu hramul ,,Înălţarea Domnului” din sat. Hîrjauca, raionul Călăraşi;
5. Mănăstirea cu hramul ,,Naşterea Maicii Domnului” din sat. Răciula, raionul Călăraşi;
6. Mănăstirea ,,Sf. Treime” din satul Frumoasa, raionul Călăraşi;
7. Mănăstirea cu hramul ,,Icoana Maicii Domnului bucurie tuturor scârbiţilor” din satul Veveriţa, raionul Ungheni;
8. Mănăstirea ,,Sf. Mare Mucenic Gheorghe” din or. Ungheni;
9. Mănăstirea ,,Sf. Voievod Ştefan cel Mare” din or.Nisporeni.
10. Mănăstirea „Sfântul Arhanghel Mihail” din satul Negrea, raionul Hînceşti.

   Pe lângă aceste vetre monahale, în cuprinsul episcopiei există şi  un schit:

• Schitul cu hramul ,,Naşterea Sf. Ioan Botezătorul” al Mănăstirii Frumoasa, raionul Călăraşi;

   În  toate aceste aşezăminte monahale  se nevoiesc: 10 arhimandriţi, 5 egumene, 13 ieromonahi, 2 arhidiaconi, 4 ierodiaconi, 4 schimonahi, 16 monahi şi 63 de monahii, 51 de rasofori şi 63 de ascultători.

   Tot în cadrul acestor mănăstiri activează 8 slujitori de mir, 2 protodiaconi şi  2 diaconi.

În cadrul eparhiei există  11  aşezăminte monahale toate cu viaţă de obşte dintre care 3 de monahi şi 7 de monahii, şi 1 schit de monahii, cu număr total de 231 vieţuitori, dintre care 29 călugări în san.

Hirotonii – chemare și responsabilitate

   Comuniunea sau legătura permanentă a preoţilor, diaconilor şi credincioşilor din toate parohiile, precum şi a monahilor şi monahiilor din mănăstiri şi schituri, cu arhipăstorul lor canonic este semnul sau dovada menţinerii acestora în dreapta credinţă şi în comuniunea Bisericii universale de azi, din toate timpurile şi din toate locurile. Episcopul ca arhipăstor şi bun chivernisitor al eparhiei încredinţate lui de Dumnezeu spre păstorire şi reprezentant al ei în Sfântul Sinod, trebuie să-i adune pe toţi păstoriţii în comuniunea lui Hristos, fiind păzitorul unităţii eparhiei sale. Episcopul este arhipăstor pentru eparhia sa, dar în acelaşi timp el estecoliturghisitor, coresponsabil şi împreună-slujitor în şi pentru Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească a lui Hristos. El este întâiul slujitor al lui Hristos pentru oameni în eparhia sa, înţeleasă nu ca fragment dintr-un întreg, ci ca o epifanie sau manifestare într-un loc şi un timp anume a Bisericii soborniceşti sau universale a lui Hristos din toate timpurile şi toate locurile, după cum Hristos-Domnul nu este parţial sau fragmentar prezent în Sfânta Euharistie, ci întreg prezent în fiecare părticică din Sfânta Euharistie, pe care o primeşte cel ce se împărtăşeşte, potrivit făgăduinţei Sale: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru El” (Ioan 6, 56). De aceea, autonomia şi libertatea pe care o are fiecare episcop în eparhia sa nu trebuie să devină nici izolare, nici autarhie şi nici autosuficienţă, ci responsabilitate maximă, grijă părintească permanentă şi dăruire de sine totală pentru cei păstoriţi de el, asemenea lui Hristos, Păstorul cel bun (cf. Ioan 10, 11).

   Marea demnitate şi responsabilitate de a mărturisi şi sluji, prin cuvânt şi faptă, prezenţa şi lucrarea lui Hristos Marele-Preot sau Arhiereul veşnic în Biserica Sa, explică de ce episcopul a fost numit încă din primele veacuri ale Bisericii „om al lui Dumnezeu” (cf. 1 Timotei 6, 11), „slujitor al lui Hristos şi iconom al tainelor lui Dumnezeu” (cf. 1 Corinteni 4, 1), învrednicindu-se de îndoită cinste, ca unul ce se osteneşte „cu cuvântul şi cu învăţătura” (1 Timotei 5, 17). Asemenea lui Hristos, Păstorul cel bun, slujitorii Lui trebuie să păstorească cu dragoste părintească pe cei încredinţaţi lor, după cum ne învaţă Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, zicând:„Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când Se va arăta Mai-Marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi” (1 Petru 5, 1-4; vezi şi 1 Timotei 4, 12-13; Tit 2, 7). Îndeplinindu-mi cu responsabilitate această chemare sfântă anul acesta am hirotonit 3 diaconi și 2 preoți:

3 Diaconi

1. Diacon Lupașcu Roman
2. Diacon Țușca Ioan
3. Diacon Eugen Pricepa

2 Preoți

1. Preot Țușca Ioan
2. Preot Chiorescu Alexandru

Total în  ultimii 6 ani am hirotonit:

• 39 de hirotonii în treapta de diaconi şi Ierodiaconi.
• 28 hirotonii în treapta de Preoţi şi Ieromonahi.
• Total 67  de hirotonii.

1. Numiri și destituiri

 

Mișcarea de personal

    În ceea ce priveşte mişcarea de personal, în cursul anului 2016, din cadrul episcopiei au plecat 7 slujitori, dintre care 3 preoți, un arhmandrit, 2 slujitori ai mănăstirilor, şi un diacon:

• Preot Anatolie LUPAȘCU
• Preot Mihail BARDAR
• Protoiereu Andrei PERCIC
• Diacon Anatolie DAMIR
• Arhimandrit VARFOLOMEI Puitîrziu
• Arhidiacon DIONISIE Camerzan
• Ierodiacon IERONIM Harmaniuc

Au venit din alte eparhii 3 slujitori.

• Preot Preot Mihail PÎNZARU – din Eparhia de Centru şi a fost numit CLERIC  la mănăstirea „Icoana Maicii Domnului, ,,Bucuria Tuturor Scîrbiților””,  din s. Veverița, r. Ungheni;
• Preot Serghei VIZIR – din Eparhia de Uralsk și Ahtiubinsc, Kazahtan și a fost numit paroh al bisericii ,,Sf. Prooroc Ilie” din s. Cioara, r Hîncești.
• Protoiereu Victor BULANCEA – din Eparhia de Bălți și Fălești și a fost numit cleric al mănăstirii „Sf. M. Mc. Gheorghe”, din or. Ungheni.

   Pentru o mai bună misiune în cuprinsul eparhiei şi a parohiilor, s-a făcut un pas spre comunităţile creştine care fac parte din Mitropolia Basarabiei, numindu-se preoţi responsabili de aceste parohii, pentru a satisface necesităţile religioase ale credincioşilor, care doresc ca slujbele religioase să fie săvîrşite de preoţi din cadrul Eparhiei noastre.

Anul acesta s-au înregistrat și cazuri de agresie din partea Mitropoliei Basarabiei, preotul Veaceslav Budei din s. Drujba, r. Ungheni, fiind sunat telefonic de Ps Antonie, Vicarul PS Petru, Mitropolitul Basarabiei și agresat și avertizat de consecințe dăunătoare.

Pentru o mai bună misiune în cuprinsul eparhiei şi a parohiilor anumiţi clerici au fost numiţi la alte parohii, şi anume:

• Protoiereu Ștefan RÎMBU – a fost eliberat din funcţia de cleric al mănăstirii mănăstirii „Sf. M. Mc. Gheorghe”, din or. Ungheni şi a fost numit cleric la  Catedrala Episcopală cu hramul ,,Sfântul Alexandru Nevski” din or. Ungheni;
• Protoiereu Adrian LUPU – a fost eliberat din funcţia de cleric al mănăstirii mănăstirii „Sf. M. Mc. Gheorghe”, din or. Ungheni şi a fost numit cleric la  Catedrala Episcopală cu hramul ,,Sfântul Alexandru Nevski” din or. Ungheni;
• Protoiereu Bartolomeu TURTUREANU – a fost numit paroh al bisericii în construcție „Sfântul Ierarh Nicolae” din s. Sculeni, r. Ungheni”, din or. Ungheni;
• Preot Alexandru CHIORESCU – a fost numit paroh  al bisericii în construcție ,,Icoana Maicii Domnului ,,Bucuria tuturor scîrbiţilor””, din or. Nisporeni
• Preot Andrei GUȚU, parohul bisericii ,,Acoperemîntul Maicii Domnului”, din s. Cărnești, r. Nisporeni, a fost numit și Paroh  al bisericii  ,,Sf. Irh. Nicolai” din s. Boldurești, r. Nisporeni
• Protoiereu Zaharia ORBU – Parohul  al bisericii  ,,Sf. Irh. Nicolai” din s. Boldurești, r. Nisporeni a fost numit cleric al acestei biserici
• Protoiereu Serghei MIZIN, parohul bisericii ,,Tuturor Sfinților”, din s. Buciumeni, r. Ungheni, a fost și paroh al bisericii în construcție ,,Sf. Ioan Teologul” din s. Cioropcani, r. Ungheni
• Protoiereu Simion CULEAC, cleric al Catedralei Episcopale ,,Sfântul Alexandru Nevski” din or. Ungheni, a fost numit și  paroh al bisericii în construcție  „Naşterea Maicii Domnului”, din or. Ungheni, cartierul Ungheni-Deal
• Preotul Ioan ȚUȘCA a fost numit paroh al bisericii „Sfântul Ierarh Nicolae”,  din s. Zberoaia, r. Nisporeni
• Protoiereu Vadim COROSTINSCHI, cleric al Catedralei Episcopale ,,Sfântul Alexandru Nevski” din or. Ungheni, a fost numit și  paroh al  bisericii „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”, din or. Nisporeni;
• Protoiereu Vadim COROSTINSCHI, cleric al Catedralei Episcopale ,,Sfântul Alexandru Nevski” din or. Ungheni a fost numit și paroh al  bisericii în construcţie „Sfânta Fericita Matrona” din or. Ungheni, regiunea Dănuțeni, sectorul Curculiovca;
• Preot Oleg MUNTEANU a fost eliberat din funcția de paroh al bisericii bisericii ,,Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”, din s. Măgurele, r. Ungheni
• Preot Constantin CRIVOI, a fost eliberat din funcția de cleric al mănăstirii ,,Icoana Maicii Domnului ,,Bucuria tuturor scîrbiţilor””, din s. Veverița, r. Ungheni și numit paroh al bisericii ,,Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”, din s. Măgurele, r. Ungheni
• Protoiereu Andrei PERCIC a fost eliberat din funcția de paroh al bisericii ,,Sf. Prooroc Ilie” din s. Cioara, r Hîncești, paroh devenind Preot Serghei VIZIR

 

A decedat 1 preot:

• 10 martie 2016, MĂTASĂ Teodor, s. Zberoaia,  r. Nisporeni;

3. Disciplina clerului

   Disciplina clerului în cuprinsul episcopiei a fost supravegheată de către Protopopi şi Judecata Eparhială. Cu toate îndrumările transmise, s-a constatat că la unele parohii nu se oficiază slujba vecerniei sâmbătă seara şi în ajunul sărbătorilor, iar bisericile sunt ţinute închise în cursul săptămânii. S-a mai constatat, de asemenea, că unii preoţi parohi nu aduc la îndeplinire hotărârile organelor eparhiale sau deciziile chiriarhale, sau ascund unele adevăruri de Arhiereu, fapte care trebuie corectate.

 Potrivit hotărârii Judecăţii Eparhiale,  Anul acesta au fost opriţi de slujbă:

• Protoiereul Mihail VIZITIU, clericul bisericii ,,Adormirea Maicii Domnului”, din or. Nisporeni, a fost oprit de a sluji cele sfinte pentru o perioadă de trei ani, pentru încălcarea canonului 48 al sinodului din Laodiceea și canonul 42 apostolic  (pentru beție). I s-a orînduit canon aspru de rugăciune și postire la mănăstirea Hîrjauca, aducând pocăință pentru păcatele săvârșite, după canonul orânduit de Preasfințitul Petru. A fost restabilit pentru a sluji cele sfinte din data de 17 noiembrie 2016 și repus în funcția de cleric al bisericii.
• Preotul Serghei NOVAC,parohul bisericii „  Ambrozie de la Optina” din s. Vărzărești, r-nul Nisporeni: În urma încălcării următoarelor canoane: Canonul 6 al sinodului din Laodiceea, comentariul la canonul 31 apostolic , canonul 45 apostolic, canonul 4  Sinodul III Ecumenic. (pentru erezie și stăruire în eres) și alte canoane asemănătoare, a fost oprit de a sluji cele sfinte pe o perioadă de o lună de zile, săvârșind canon aspru de rugăciune și postire aducând pocăință pentru păcatele săvârșite, după canonul orânduit individual de mine.

De asemenea avem 2 slujitori opriți de a sluji cele sfinte și nu au fost restabiliți:

• Potrivit hotărârii Judecăţii Eparhiale, Preotul Eugen BĂLUŢĂ, de la parohia cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului „ din or. Nisporeni, a este oprit de a oficia cele sfinte, pentru neascultare faţă de autorităţile bisericeşti superioare pentru comportament necuviincios şi încălcarea normelor slujirii preoţeşti, nefiind restabilit pînă în momentul de faţă; La moment merge procesul de judecată civilă.
• Diacon Serghei PĂUN este oprit de a oficia cele sfinte pentru neascultare faţă de autorităţile bisericeşti superioare, pentru comportament necuviincios şi încălcarea normelor slujirii preoţeşti, nefiind restabilit pînă în momentul de faţă.

4. ITINERARUL PASTORAL AL CHIRIARHULUI

    Dorind a-mi îndeplini cu jertifire şi dăruire misiunea mea de arhiereu, am încercat prin slujirea Sfintei Litrughi, prin sfinţirea bisericilor, prin cuvintele de învăţătură, să descopăr legătura dintre unitatea euharistică a parohiei de unitatea euharistică episcopală. Această legătură o arată fiecare preot ce are datoria de a pomeni numele nu a oricărui episcop, ci tocmai al episcopului locului în care se săvârşeşte Euharistia şi  indică importanţa acestui lucru, care are tocmai scopul de a face din Euharistia parohială, condusă de preot, o componentă organică şi inseparabilă a singurei Euharistii condusă de episcop, prin care Biserica Lui Dumnezeu din acel loc este unită într-un singur trup. Unitatea apostolicităţii şi universalităţii Bisericii, am arătat-o şi prin participarea mea în anul 2016, în conformitate cu prevederile statutare, la toate şedinţele Sinodului Mitropolitan, fiind în acord cu toţi ierarhii, în păstrarea aceleaşi credinţe dogmatice ca expresie a experienţei Lui Hristos.

   Nu a existat nici o Duminică, sau sărbătoare împărătească, sau sărbătoare medie, în care să nu fi slujit Sfînta Liturghie. Am slujit Sfînta Liturghie la catedrala ,,Sf. Alexandru Nevski” din or. Ungheni, la mănăstirea Cuv. Parascheva, în alte mănăstiri, în parohii sau peste hotarele ţării, cu ocazii speciale.

• În protopiatul Ungheni am oficiat 5 vizite pastorale cu diferite ocazii

1. Paraclisul „Sfinții Trei Ierarhi” din incinta Centrului Eparhial din orașul Ungheni, 12 februarie 2016, Pomenirea sfinților Trei Ierarhi și luminători ai lumii Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Ioan Gură de Aur, Slujbă Arhierească
2. Biserica ,,Întîmpinarea Domnului” din orașul Ungheni, 14 februarie 2016, Slujba Privegherii, din ajunul praznicului Întîmpinării Domnului nostru Iisus Hristos
3. Biserica ,,Întîmpinarea Domnului” din orașul Ungheni, 15 februarie 2016, Praznicului Întîmpinării Domnului nostru Iisus Hristos, Liturghie Arhierească și discuție cu tinerii
4. Parohia “ Irh. Nicolae” din satul Frăsîneşti, „Sf. Grigore Teologul” din satul Măcăreşti și “Naşterea Maicii Domnului” din satul Buduganii de Jos
5. Parohia „ Ap. Ioan” din satul Agronomovca, 21 mai 2016, Sfințirea Prestolului și Sfînta Liturghie.

• În protopiatul Nisporeni am oficiat 3 vizite pastorale cu diferite ocazii

1. Parohia „ M. Mc. Gheorghe” din satul Păruceni, 28 ianuarie 2016, Sfinţirea Sfîntului Prestol și Sfînta Liturghie
2. Parohia „ Ambrozie de la Optina” din s. Vărzărești,, 23 octombrie 2016, Liturghie Arhierească
3. Prohia  “ Arh. Mihail şi Gavriil” din s.Mărinici, 12 noiembrie 2016, Liturghie Arhierească.

• În protopiatul Călărași am oficiat o vizită pastorală cu diferite ocazii

1. Parohia „Adormirea Maicii Domnului” din s. Palanca, 8 noiembrie 2016, Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie, Liturghie Arhierească

• În protopiatul Hâncești am oficiat 4 vizite pastorale cu diferite ocazii

1. Parohia ,,Adormirea Maicii Domnului” din satul Pogănești, 29 august 2016, Slujbă Arhierească, resfințirea Bisericii,, Sfințirea Troiței și sfințirea Primăriei
2. Parohia „Cuvioasa Parascheva” din comuna Sarata Galbenă, 30 octombrie 2016, Slujbă Arhierească
3. Parohia   „ Arh. Mihail şi Gavriil” din s. Bujor,, 26 noiembrie 2016, Slujbă Arhierească și resfințirea Bisericii
4. Parohia ,, Teodor” din s. Fîrlădeni, 19 decembrie 2016

Anul acesta am participat la următoarele ședințe și conferințe de amploare:

1. Adunare Extraordinară a stareţilor şi stareţelor mănăstirilor din cuprinsul Episcopiei noastre, 15 februarie 2016, Mănăstirea „ M. Mc. Gheorghe” din orașul Ungheni
2. Ierarhul a întrunit obştea mănăstirii Hîncu într-o Adunare extraordinară, 26 martie 2016, Hîncu
3. Adunare Extraordinară a stareţilor şi stareţelor mănăstirilor din cuprinsul Episcopiei noastre, 23 octombrie 2016, man. Vărzărești, ,,Nașterea Maicii Domnului”.
4. Ședinta Comitetului organizatoric al Conferinței științifice naționale Biserica ortodoxa din Moldova si Statul – la 25 ani de independența a Republicii Moldova, 19 septembrie, 2016, AȘM
5. A II-a ședință a Comitetului Organizatoric al Conferinței științifice naționale Biserica ortodoxa din Moldova si Statul – la 25 ani de independența a Republicii Moldova, 26 septembrie, 2016 Chișinău, AȘM
6. Ședinţa consiliului bisericesc-obștesc pe lângă Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii pentru înveșnicirea memoriei noilor mucenici și mărturisitori ai Bisericii Orotdoxe Ruse, 2 noiembrie, 2016, Catedrala Hristos Mîntuitorul din Moscova, sala roşie
7. Ședința Consiliul Eparhial. și Şedinţa Membrilor Judecăţii Eparhiale, 17 noiembrie, 2016
8. Adunarea echipei de inițiativă în dezvoltarea programului de lucru cu tinerii din cadrul Episcopiei de Ungheni și Nisporeni.17 noiembrie, 2016, Ungheni
9. Concertul solemn în cinstea aniversării a 70 de ani din ziua nașterii Sanctității Sale Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Kiril, 22 noiembrie, 2016 Sala soboarelor bisericești a catedralei sobornicești „Hristos Mântuitorul”
10. Întîlnire cu avocatul şi juriştii instituției cu care a discutat despre statutul şi legile privind copiii orfani de aici., 29 februarie, 2016, Chișinău, ,,Casa Copilului Preafericitul Iosif”.
11. Ședința Judecății Eparhiale, 21 decembrie, 2016

Sinod Canonizare BOM

1. Ședința Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfinţilor din Moldova, 24 marie, 2016
2. Şedinţa Comisiei pentru canonizarea sfinţilor din Moldova, 2 decembrie 2016, mănăstirea Hîncu

Sinod BOM

1. Ședința Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova, 11 februarie, 2016, Chișinău
2. S-au desfășurat lucrările Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova, 26 mai, 2016, Chișinău
3. ședința extraordinară a Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova, 28 iulie, 2016, Chișinău
4. ședința extraordinară a Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova, 25 august, 2016, mănăstirea Căpriana
5. Sinodul Bisericii Ortodoxe din Moldova, 18 octombrie, 2016, Chișinău
6. Sinodul Bisericii Ortodoxe din Moldova, 20 decembrie, 2016, Chișinău

Sinod BORu

1. Ședința Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, 2-3 februarie, Moscova

Sinod canonizare BORu

1. A 100-a Ședință a Comisiei Sfântului Sinod a Bisericii Ortodoxe Ruse pentru Canonizarea Sfinților, 12-13 aprilie, 2016, Universitatea Ortodox-Umanistă „Sfîntul Patriarh Tihon” din Moscova
2. Ședința canonizare, 5-6 octombrie 2016, Centrul Eparhial, Moscova.

 

Total:

• 64  de activități oficiale în afara Episcopiei dintre care Ședințe, ierurgii, conferințe, jubileu, hram, Sinod canonizare, Sinod BOM. Deplasări au fost în alte Eparhii, în Rusia, Ucraina, Italia, Grecia.
• 35 vizite în cuprinsul eparhiei , dintre care Sfințiri de Prestol, Sfînta  Liturghie, Sfinte Taine, Litii morțești, întîlniri cu oficiali ai Aparatului Public Local.
• 13 Liturghii în raioanele Episcopiei
• 52 Liturghii în catedrala episcopală ,,Sf. Bin. Cneaz Alexandru Nevschi”
• 45 vizite canonice în cuprinsul mănăstirilor, 
• În fiecare zi de Vineri, în afară de zilele care eram peste hotare, am oficiat Acatistul Sfintei Cuvioase Parascheva în mănăstirea Hîncu.
• În fiecare zi de Miercuri, în afară de zilele care eram peste hotare, am oficiat Acatistul Maicii Domnului, în cinstea Icoanei Făcătoare de Minuni de la Hîrbovăţ, înaintea Icoanei Făcătoare de Minuni de la Hîrbovăţ, din catedrala ,,Sf. Alexandru Nevski” din or. Ungheni.
• Total 100 de Liturghii oficiate.
• Total 144 deplasări oficiale în afara oraşului-catedră, Ungheni.

   În cadru acestor vizite pastorale cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Vladimir am înmânat următoarele distincii bisericești următorilor slujitori din cuprinsul episcopiei noastre.

1. Arhimandrit SPIRIDON Marin – dreptul de a purta Toiag
2. Protoiereu Alexandru BUZA – Ușile Împ. Deschise pînă la Tatăl nostru
3. Protoiereu Liviu BARBU- Ușile Împ. Deschise pînă la Tatăl nostru
4. Protoiereu Ghenadie PETRICIUC – Ușile Împ. Deschise pînă la Tatăl nostru
5. Arhimandrit KIRIL Braguța – Ușile Împ. Deschise pînă la Heruvic
6. Protoiereu Mihail TROFIM – Ușile Împ. Deschise pînă la Heruvic
7. Protoiereu Serghei CAVCA – Ușile Împ. Deschise pînă la Heruvic
8. Protoiereu Anatolii MIHALACHI – Ușile Împ. Deschise pînă la Heruvic
9. Protoiereu Victor CIGOREANU – Ușile Împ. Deschise pînă la Heruvic
10. Protoiereu Serghei BRICEAG – Ușile Împ. Deschise pînă la Heruvic
11. Protoiereul Vitalie COZARI – Ușile deschise pînă la Heruvic
12. Protoiereul Gheorghe BAXAN – Ușile deschise pînă la Heruvic.
13. Protoiereul Nicolae OLARU – Ușile deschise pînă la Heruvic
14. Protoiereul Zaharia ORBU – Ușile deschise pînă la Heruvic
15. Protoiereul Mihail BARBALAT – Ușile deschise pînă la Heruvic
16. Protoiereul Mihail FODOR – Ușile deschise pînă la Heruvic
17. Protoiereul Rodion VELENCIUC – Ușile deschise pînă la Heruvic
18. Protoiereul Andrei PROCOPENCO – Ușile deschise pînă la Heruvic
19. Protoiereul Oleg PUȘCAȘ – Ușile deschise pînă la Heruvic
20. Protoiereu Ilie VASILICĂ – Mitră
21. Protoiereu Gheorghe RUSU – Mitră
22. Protoiereu Andrei URSOI – Mitră
23. Protoiereu Gheorghe ANDRONACHE – Mitră
24. Protoiereu Damian CIGOREANU – Mitră
25. Protoiereu Constantin PRESCURA – Mitră
26. Protoiereu Serghei GALBURĂ – Mitră
27. Protoiereu Ioan MARIȚ – Mitră
28. Protoiereu Viorel GHIMPU – Mitră
29. Egumenul SILUAN Cheptene – se ridică la rangul de Arhimandrit, cu dreptul de a purta Mitră
30. Protoiereu Leontie LILICU – Mitră
31. Protoiereu Serghei PUȘCAȘU – Mitră
32. Protoiereu Gheorghe VOITCOV – Mitră
33. Protoiereu NEDERIȚĂ Ioan – Mitră
34. Protoiereu Nicolai MIHAI – Mitră
35. Protoiereu Petru CALIGA – Cruce cu Pietre Scumpe
36. Protoiereu Veaceslav CIUBOTOREANU – Cruce cu Pietre Scumpe
37. Protoiereu Serghei CEAGLEI – Cruce cu Pietre Scumpe
38. Protoiereu Vasile GUIJA – Cruce cu Pietre Scumpe
39. Protoiereu Ioan STAVILA – Cruce cu Pietre Scumpe
40. Protoiereu Serghei SLĂNINĂ – Cruce cu Pietre Scumpe
41. Egumen DAMASCHIN Bajureanu – Cruce cu Pietre Scumpe
42. Egumen DORIMEDONT Svitic – Cruce cu Pietre Scumpe
43. Protoiereu POPA Ioan – Cruce cu Pietre Scumpe
44. Protoiereu Mihail PETREANU – Cruce cu Pietre Scumpe
45. Protoiereu Ioan VEREBCEAN – Cruce cu Pietre Scumpe
46. Protoiereu Ioan POPOVICI – Cruce cu Pietre Scumpe
47. Preot Andrian LUPU – Protoiereu
48. Preot Ghenadie GHERGHELIJGIU – Protoiereu
49. Preot Pavel HERGHELIJIU – Protoiereu
50. Protoiereu Ioan POPOVICI – Paliță
51. Protoiereu Ștefan RÎMBU – Paliță
52. Protoiereu Vasile BORȘ – Paliță
53. Protoiereu Ioan CIGOREANU – Paliță
54. Protoiereu Teodor IAMANDI – Paliță
55. Protoiereu Vasile TUTUNARU – Paliță
56. Ieromonahul SILUAN TELECHI – Paliță
57. Protoiereu Petru URSU – Paliță
58. Protoiereu Petru CREȚU – Paliță
59. Preot Rodion DASCĂL – Protoiereu
60. Preot Dumitru RANGA – Protoiereu
61. Preot Leonid ȚUGULEA – Protoiereu
62. Preotul Anton CHIRICĂ – Protoiereu
63. Preotul Gherasim CREȚU – Protoiereu
64. Preotul Dumitru DAMIAN – Protoiereu
65. Preotul Vitalie URSU –  Protoiereu
66. Diacon Ioan PÎRĂU – Protodiacon

Eu ca arhiereu al acestei eparhii am decorat următorii slujitori

1. Preot Serghei NOVAC – Cruce de Aur
2. Preot Vitalie NICHIFOREAC – Cruce de Aur
3. Preot Nicolai CANTEMIR – Camilafcă și Cruce de Aur
4. Preot Nicolai CARCHILAN – Cruce de Aur
5. Ieromonah ISIDOR Cernavca – Cruce de Aur
6. Preot Marin ALBU – Camilafcă și Cruce de Aur
7. Preot Gheorghe VACARAȘ – Camilafcă și Cruce de Aur
8. Ieromonah NECTARIE – Cruce de Aur
9. Preot Oleg CELMEA – Camilafcă
10. Preot Andrei GUȚU – Camilafcă
11. Preot Ioan ȚUȘCA – Bederniță
12. Preot Nicolai CRUDU – Bederniță și Camilafcă

   Pe lângă vizitele înfăptuite în cuprinsul eparhiei, am efectuat și alte vizite în scopuri misionare – pastorale în alte eparhii și țări. Am participat cu diferite ocazii la diferite manifestații liturgice în eparhiile din țara noastră.

   Se merită de amintit și vizetele pastoral-misionare întreprinse în afara țării: Grecia, Italia, Rusia și Ucraina.

    Ştiind că viaţa bisercii este una sfinţitoare şi mântuitoare am încercat cât mai des a săvârşi Sf. Liturghie, deoarece sunt conştient de faptul că Liturghia va salva omenirea. Pe lîngă Sfintele Liturghii, am săvârşit în majoritatea zilelor de miercuri la catedrala episcopală din Ungheni, acatistul Icoanei Maicii Domnului de la mănăstirea Hîrbovăţ, iar vinerea acatistul Sf. Cuv. Parascheva, la mănăstirea Hîncu.

   Cu diferite prilejuri şi în cadrul unor acţiuni şi sărbători speciale, am săvârşit slujbe şi Te-Demuri de pomenire, rostind şi cuvânt de învăţătură.

     Am acordat audienţe şi am întreprins vizite în parohiile şi mănăstirile din cuprinsul episcopiei la hramuri, sfinţiri ori cu alte ocazii, povăţuind preoţii şi personalul monahal de felul cum trebuie să chivernisească bunurile bisericeşti, precum şi la o comportare părintească  şi duhovnicească ireproşabilă faţă de enoriaşi şi o conlucrare fructuoasă cu organele parohiale şi eparhiale.

4. CANONOZAREA SFINȚILOR DIN MOLDOVA EVENIMENT SFÂNT ȘI ISTORIC

   Prin pronia lui Dumnezeu și mijlocirea sfinților din Moldova, anul acesta pentru țara noastră și Mitropolia Chișinăului și a Moldovei a fost un an istoric deoarece pentru prima dată a vut loc în mod solemn rânduiala de canonizare a Sfinților Gavriile Bănulescu-Bodoni de la mănăstirea Căpriana și a Fericitei maicii noastre Agafia de la mănăstirea Cușălăuca. Ca președinte al Canonizării Sfinților din Moldova, anul acesta am reușit să oficiem canoizarea sfinților din țara noastă.

• Pe data de 3 septembrie, sfânta mănăstire Căpriana a găzduit slujba de

canonizare a Mitropolitului Gavriil Bănulescu Bodoni, la care conform deciziei Sinodului BOM au fost invitați ierarhi din toate eparhiile în care a activat pe parcursul vieții sale, acest vrednic păstor de suflete. Numeroși creștini din toate colțurile republicii au fost prezenți astăzi în inima codrilor la Mănăstirea Căpriana pentru a-i aduce cinste și prinos de rugăciune, Mitropolitului Chișinăului și Hotinului de altă dată – Gavriil Bănulescu Bodoni. În cadrul serviciului divin a fost săvârșită ultima panihidă pentru Mitropolitul Gavriil, după care, în mod solemn a fost dat citirii Tomosul de Canonizare și citită viața pe scurt a Sfântului Ierarh Gavriil.

• Sâmbătă, 24 septembrie, Sfânta Mănăstire cu hramul Adormirea Maicii

  Domnului din s. Cușelăuca, r. Șoldănești a găzduit un eveniment istoric pentru Biserica și Patria noastră – slujba de canonizare a Fericitei Agafia (Maranciuc). Numeroși credincioși din toate colțurile țării dar și de peste hotarele ei au poposit la Mănăstirea Cușelăcuca, pentru a înălța rugăciuni și pentre a-i aduce slava cuvenită Fericitei Agafia. Sfânta Liturghie a fost oficiată de către Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Moldova, Înaltpreasfințitul Mitropolit Vladimir, căruia i-au coliturghisit ÎPS Sava, Arhiepiscop de Tiraspol și Dubăsari, ÎPS Arhiepiscop Alexei de Balta și Ananiev (Ucraina), PS Petru, Episcop de Ungheni și Nisporeni, PS Anatolie, Episcop de Cahul și Comrat, PS Marchel, Episcop de Bălți și Fălești, PS Nicodim, Episcop de Edineț și Briceni și PS Ioan, Episcop de Soroca, Vicar al Mitropoliei Moldovei. În cadrul serviciului divin a fost săvârșită ultima panihidă pentru Fericita Agafia, după care, în mod solemn a fost dat citirii Tomosul de Canonizare și citită viața pe scurt a Sfintei Fericitei Agafia.

   Totodată membrii comisie de canonizare sunt preocupați de cercetarea dosarelor următorilor sfinți:

1. Preotului Vasile MACHEDONSCHI, omorât prin împușcare în închisoare.
2. Ieromonahul Vichentie împreună cu mamă-sa  Ultimii doi au fost uciși în cel mai bestial mod, după ce ieromonahul nu a permis regimului comunist să-i închidă biserica din s. Tașlîc, r-l Grigoriopol. El a fost găsit în casă cu nasul și limba tăiate și cu numeroase lovituri de cuțit în regiunea capului și a inimii, iar maică-sa – cu 24 de tăieturi pe tot corpul. Ambii aveau scrijelate pe piele semne ale crucii.

 

 

5. EVENIMENTE DEOSEBITE DIN VIAŢA EPARHIEI

    Încă de la începuturi, activitatea Bisericii, prezenţa ei în lume a fost una de esenţă misionară. Numai printr-o astfel de lucrare poate fi împlinită po­runca Domnului, aceea„ca toţi să fie una“ (Ioan 17, 21). De a­ceea, la nivelul Episcopiei de Ungheni și Nisporeni, sunt implicate direct sau indirect toate uni­tăţile bisericeşti. Fiind preocupat de viitorul tinerilor și de problemele cu care se confruntă societatea contemporană anul 2016 a fost dedicat ,,ANUL SFINTEI SCRIPTURI, DE LA CUVINTE LA FAPTE”. În timpul acestui an am desfășurat mai multe activități dedicate anului omagial al familiei creștine.

1. Anul acesta pe data de 4 septembrie 2016, în orașul Ungheni,   s-a desfășurat cea mai importantă și mult așteptată activitate a Asociației Tinerilor Ortodocși din Moldova a anului și anume ,, Ziua tânărului voluntar ATOM”, din cuprinsul episcopiei noastre la care au fost 830 participanți.

    Dimineața a început ca de obicei cu rugăciune. În incinta catedralei Sf.  Alexandru Nevski din Or. Ungheni unde  s-au adunat peste 500 de tineri care împreună cu preoți au participat la Sfânta Liturghie rostind rugăciuni spre slava lui Dumnezeu. Apoi la Palatul de Cultură Ungheni, s-a desfășura conferința pentru tineri, ce a avut ca temă centrală ,,Despre prietenie sau cum să nu călătorim singuri”.  Startul a fost dat de către corul de Preotese din cadrul Episcopiei noastre, dirijate de către Iozefina Vizitiu (Gajim), care a adus o notă de sensibilitate evenimentului. Merită a fi menționată că la acest eveniment a au participat: doamna Iulia Pancu – Șef Direcția Învățământ, Tineret și Sport, a Consiliului Raional Ungheni, dar și alți directori de licee  Primac Gheorghe – Director L.T”G. Asachi”, or. Ungheni, Covali Lidia – Director L.T.”V. Alecsandri”, or. Ungheni, Filipovici Lionora – Director L.T.”M. Eminescu”, or. Ungheni, Vrabie Zinaida – Director L.T.”I. Creangă”, or. Ungheni, Tatiana Lazăr – Specialist principal în problemele tineret şi sport Ungheni, Maria Buruiana – Director Educativ LT”G.Asachi”, or. Ungheni, care au fost medaliați pentru munca depusă și colaborarea eficientă dintre instituții pe care le conduc și Episcopia de Ungheni și Nisporeni. Participanții la brain-ring dar și tinerii activi, au fost remunerați cu câte o icoana, o biblie și ziare, iar echipa raionului Călărași, fiind învingătoare, a luat cupa bine-meritată.

   În calitate de îndrumător, la conferință, l-am avut pe preotul Bogdan Frăsilă din Iași, România.

6. ACTIVITATEA SOCIALĂ

   Să fim doar cu numele creş­tini nu ne ajută la nimic, poate fi, eventual, un lucru care să conteze la statistici. Dar dacă luăm în serios faptul că, prin botez, nu mai cerşim înlăcri­maţi, precum odinioară Adam, pe la porţile raiului, ci avem deschisă uşa de la Casa Tatălui ceresc, atunci ne e de mare folos această înţelegere spre a deveni „casnici ai lui Dumnezeu“. Omul fiind, deopotrivă, suflet şi trup, grija pentru înnoi­rea vieţii duhovniceşti este, din­totdeauna în Biserică, strâns unită cu grija pentru asi­gurarea celor necesare vieţii trupului. Activitatea socială a Bisericii (Filantropia) a ocupat dintotdeauna un loc foarte important, dacă nu chiar cel mai important loc din întreaga Sa activitate. Biserica întemeiată de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos este şi va fi casa milostivirii lui Dumnezeu, în care orice om îşi află nu numai alinarea sufletească, dar şi un ajutor material pentru întreţinerea vieţii şi a sănătăţii  prin harul Lui Dumnezeu, dar şi prin mila semenilor creştini. Într-o meditaţie făcută în du­hul Sfinţilor Părinţi, filosoful creştin Nikolai Berdiaev spu­nea: „Problema pâinii pentru mi­ne, personal, este o proble­mă materială. Dar pâinea a­proa­pelui meu nu mai e o pro­ble­mă materială, ci o datorie spirituală“. Această exigenţă se cuvine a fi împlinită, aşadar, dar nu după modelul filantro­piei lumeşti, ci având mereu vie conştiinţa că toate cele materiale sunt pieritoare şi că sufletul are şi el nevoie, chiar mai presus de toate, de hrană şi de vindecare. Căci şi „Apostolul neamurilor“ spunea că, „dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi“ (II Corinteni 4, 16). E­vanghelia Mântuitorului Hris­tos ne arată că, în toţi oamenii suferinzi şi singuri, se ascunde tainic Hristos Cel Care vine către noi şi aşteaptă răspunsul şi fapta iubirii noastre, iar în toţi slujitorii iubirii Lui smerite şi milostive se arată discret Hristos Cel Care Se dăru­ieş­te şi altora.

   Se merită de amintit că în anul 2016 în cadrul episcopiei şi în grija acesteia avem orfelinatul ,,Preafericitul Iosif” din municipiul Chişinău. În orfelinat avem 62 de copii, 53 sunt şcolarizaţi şi 9 sunt preşcolari. Acestor copii li se acordă hrană, cazare şi tot ce au nevoie pentru a supravieţui. Departamentul Eparhial Activitate Socială și Caritate nu și-a întrerupt niciodată activitatea fiind alături de cei anevoiași primind zi de zi la Centrul Eparhial cereri și ascultînd dolianțele celor care solicită un ajutor material. Inima acestui departament este Asociația Caritate și Fapte Bune din cuprinsul Episcopiei noastre care își duce cu brio activitatea de zi cu zi. Aria de lucru a departamentului dat cuprinde spațiul canonic al Episcopiei de Ungheni și Nisporeni cît și alte localități care ne solicită ajutorul atît din țara noastră cît și de peste hotarele ei. Bugetul de bază al departamentului îl constitue: contribuția personală a ierarhului, donațiile preoților prin colectarea Fondului Milostenii și donațiile altor persoane.

   În cadrul Biroului de ajutorare de pe lângă Centrul Eparhial din oraşul Ungheni, pe parcursul anului au parvenit şi cereri de ajutorare financiară. În baza actelor ce certificau nevoia persoanelor de resurse financiară, totodată ţinând cont de gravitatea situaţiilor, unele din aceste cereri au fost aprobate. Astfel, de la începutul anului până în prezent, au fost acordate numeroase ajutoare financiare.

Bugetul de bază al departamentului îl constitue: contribuția personală a Preasfințitului PETRU, Episcop de Ungheni și Nisporeni, donațiile preoților prin colectarea Fondului Milostenii și donațiile altor persoane.

În cadrul Biroului de ajutorare de pe lângă Centrul Eparhial din oraşul Ungheni, pe parcursul anului au parvenit şi cereri de ajutorare financiară. În baza actelor ce certificau nevoia persoanelor de resurse financiară, totodată ţinând cont de gravitatea situaţiilor, unele din aceste cereri au fost aprobate. Astfel, de la începutul anului până în prezent, au fost acordate numeroase ajutoare financiare.

PROIECT MISIONAR-PASTORAL PENTRU ANUL 2016

    Biserica noastră este permanent receptivă la problemele so­cie­­tăţii şi oferă creştinului soluţii con­crete spre desăvârşirea sa du­­hovnicească, dar şi spre asi­gu­­rarea celor necesare vieţii, ca su­port necesar pentru creşterea sa duhovnicească. În acest sens, tre­buie să redescoperim, mai în­tâi, vocaţia noastră de misionari, de mărturisitori şi de vestitori ai iu­birii Mântuitorului Iisus Hris­tos şi prin apărarea dreptei cre­din­ţe a Bisericii noastre în faţa tu­turor atacurilor din societatea contemporană secularizată şi fragmentată. Fiind preocupați de criza morală-spirituală a societății noastre dedicăm anul 2017 ,,Anul dreptei credinței mărturisitoare prin iubire”. Credința este primul pas în viața duhovnicească. Părintele Dumitru Stăniloae ne învață că ,,Credința este prin fire începutul virtuților. Astfel binele fiind sfârșitul virtuților, e concentrat în lăuntru credinței. Credința este binele concentrat, iar binele este credința actualizată”. Credința este începătoarea vieții celei noi pe care omul este chemat s-o ducă în Hristos. Ea este forța cea mai puternică de care se poate folosi în acest nou fel de viețuire. Ea este, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel ,,încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute” (Evr. 11, 1). În măsura în care credința îl îndreaptă pe om spre Dumnezeu și-l unește cu El, ea îl eliberează și-l ferește de alipirea pătimașă de sine și de filautie, de acel egoism de care este cuprinsă întreaga umanitate. Ajungând prin credință la cunoașterea Celui care este Adevărul (14, 6), omul își regăsește adevărata libertate (In. 8, 32). Ajungând să-L cunoască din nou pe Dumnezeu, își redobândește libertatea de sine, știe al cui fiu este și care este adevărata sa fire. Se recunoaște ca fiind chipul lui Dumnezeu și menit să ajungă la asemănarea cu Acesta.  Fiind preocupați de chemarea la asemănare cu Dumnezeu, ne adresăm tuturor creștinilor de a fi iubitori, iertători, și mărturisitori ai dreptei credințe cu cuvântul și cu fapta căci, ,,credința fără fapte moartă este”, ( Iac. 2, 15-26). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, mare dascăl al Bisericii, com­pletează aceste cuvinte, spu­nând: „De vreme ce faptele ex­pri­­mă credinţa, credinţa adeve­reş­te faptele“. Ortodoxia este credinţa mântuitoare, în centrul căreia se află adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ne‑a fost descoperit de Dumnezeu prin profeţi, iar „în zilele acestea mai de pe urmă ne‑a grăit nouă prin Fiul“ (Evr.1, 2). Ea este credinţa pecetluită cu sânge de mucenicii celor două milenii de creştinism, dar şi de cei care‑şi jertfesc viaţa pentru Hristos în timpul nostru.

   Dragostea faţă de se­menul nostru se arată mai a­les prin faptele bune, care sunt rod al credinţei „lucrătoare prin iu­bire“ (Galateni 5, 6), iar mă­su­ra credinţei noastre se dovedeşte prin faptele iubirii aproapelui, du­pă cum ne învaţă acelaşi Sfânt Apostol Iacov: „Îţi voi ară­ta din faptele mele credinţa mea“ (Iacov 2, 18).

 

 

Pentru ai îndemna pe creștini să trăiască taina dreptei credințe prin faptele izvorâte din această virtute sfântă, dorim să desfășurăm în anul 2017 următorul proiect misionar:

1. Fiecare păstor de suflete din cuprinsul episcopiei să trăiască și să mărturisească taina  dreptei credințe prin fapte.
2. Predicile, parenezele și catehezele rostite să aibă un temei scripturistic foarte bogat.
3. La fiecare predică preotul să aibă Sfânta Scriptură în mână și să o înterpreteze creștinilor.
4. Preoții să prezinte Biblia în faţa cititorului: ca o prescură care poate să rămână pâine dospită, poate deveni anafură sau se poate transfigura în Trup euharistic.
5. În Postul Mare să se facă cateheze cu următoarele tematici:

• Ce sunt patimile?
• Clasificarea și evoluția patimilor.
• Vindecarea patimilor.
• Dobândirea virtuților.
• Nepătimirea.
  6. În Postul Nașterii Domnului să se facă cateheze având ca generic următoarele titluri:
• Despre Sfânta Scriptură și Sfinții Evangheliști
• Sfântul Evanghelist Matei
• Sfântul Evanghelist Marcu
• Sfântul Evanghelist Luca
• Sfântul Evanghelist Ioan
  7. Iar Adunările Ordinare ale protopiatelor să se desfășoare în mod regulat având ca generic tematica propusă spre dezbatere legată de tema propusă. În  final vă îndemn pe toți să participați la aceste proiecte misionare să vă implicați cu dăruire și jertfire în trăirea tainei dreptei credințe, mărturisind-o prin cuvânte și fapte.

   La vremea bilanţului acti­vităţii Episcopie de Ungheni și Nisporeni desfăşurate în anul 2016, cu smerenie şi bucurie, mul­ţu­mim lui Dumnezeu pentru ajutorul şi darurile Sale revărsate asupra Bisericii noastre. De ase­menea, mulţumim şi celor care au ajutat Biserica, prin rugă­ciune sfântă, prin dărnicie şi cooperare practică, spre a împlini împreună, cler şi mireni, lucrarea ei în poporul român.

   Ne rugăm Bunului Dum­­nezeu să ne ajute să continuăm şi să intensificăm activităţile pastorale, misionare şi filantro­pice ale Bisericii noastre, ca fapte ale dreptei credinţe şi ale iubirii milostive în societatea de azi.

 

29 decembrie 2016 - Biroul de Presă al Episcopiei de Ungheni şi Nisporeni