Nu se poate hotărî cu precizie când ajunge o persoană la conştiinţa că este creştină şi la hotărârea de a trăi creştineşte de bunăvoie. În realitatea de zi cu zi, aceasta se petrece la momente diferite: la vârsta de şapte, zece, cincisprezece ani, sau şi mai târziu. Se poate ca vremea studiilor să vină mai înainte de aceasta, cum se şi întâmplă de obicei.
În acelaşi timp există o rânduială neschimbată: trebuie păstrată, fără vreo ştirbire, şi pe toată perioada studiilor toată rânduiala arătată până aici, căci ea decurge în chip nemijlocit din firea înzestrărilor noastre şi din cerinţele vieţii creştine. Rânduiala studiilor nu trebuie să se facă împotriva celor arătate mai sus, altfel tot ce a fost zidit mai înainte se va nimici. Altfel spus şi elevii trebuie feriţi, asemeni pruncilor, prin mijlocirea evlaviei faţă de tot ceea ce îi înconjoară, prin viaţa bisericească şi Sfintele Taine; în acelaşi mod, trebuie lucrat asupra trupului, sufletului şi duhului lor.
Apoi, concret vorbind, la învăţătura propriu-zisă mai trebuie adăugat doar acest lucru: instruirea să fie orânduită astfel încât să se vadă limpede ce contează mai întâi şi ce vine după aceea. Deosebirea aceasta e lesne de făcut printr-o împărţire pe măsură a materiilor de studiu şi a timpului acordat lor. Studierea credinţei să fie socotită lucrul de căpetenie.
Cele mai bune perioade să fie rezervate faptelor de evlavie, iar când se întâmplă vreo nepotrivire, acestea să primeze asupra învăţăturii, încuviinţare să dobândească nu numai reuşita la învăţătură, ci şi credinţa şi buna purtare, în general, mintea şcolarilor trebuie formată în aşa fel încât să nu piardă încredinţarea că cea mai de seamă lucrare a noastră este a plăcea lui Dumnezeu şi că învăţătura vine în urmă, ca ceva secundar, bun numai pentru viaţa aceasta. Iată de ce nu ar trebui ţinută la o atât de mare evlavie, încât să înghită toată luarea aminte şi să capteze întregul interes.
Nimic nu e mai veninos sau nimicitor pentru duhul vieţii creştine decât o astfel de învăţătură şi grija exagerată pentru ea. Căci ea îl aruncă pe om direct în nepăsare şi apoi îl poate ţine pentru totdeauna acolo, iar uneori mai adaugă şi o viaţă stricată, dacă sunt înjur prilejuri prielnice pentru ea.
Al doilea lucru care ar trebui luat în seamă este duhul în care se predă învăţătura sau al atitudinii faţă de materiile de studiu. Este nevoie să se aşeze în chip de lege neclintită ca orice fel de studiu s-ar preda unui creştin, acesta să fie pătruns de învăţăturile creştineşti şi, mai precis, de cele ortodoxe. Orice ramură a învăţăturii poate fi abordată astfel şi va fi o adevărată ştiinţă abia când va împlini şi această normă. Principiile creştine sunt adevărate mai presus de orice îndoială. Aşadar, fără a ne mai îndoi în nici un fel, să facem din ele etalonul adevărului. E o greşeală deosebit de primejdioasă aceea care se face la noi, că materiile de studiu se predau fără nici o atenţie faţă de credinţă cea adevărată; ci se îngăduie libera cugetare şi chiar ideea că învăţătura şi credinţa sunt două domenii diferite.
Dimpotrivă, noi nu avem decât un singur duh. Acesta primeşte învăţătura şi cuprinde cunoştinţele ei tot aşa cum primeşte şi credinţa şi este pătruns de ea. Cum să fie atunci cu putinţă ca aceste două domenii să nu se întâlnească aici, fie în chip armonios, fie de-a valma? În acelaşi timp, sfera adevărului e una. Prin urmare, la ce bun să mai bagi în cap ceea ce nu ţine de ea?
Dacă educaţia s-ar împlini în acest mod, astfel încât credinţa şi viaţa dusă în duhul credinţei să poată stăpâni atenţia şcolarilor, atât în felul de a învăţa, cât şi în duhul în care învaţă, atunci numai încape îndoială că deprinderile însuşite din copilărie nu numai că se vor păstra, ci chiar vor spori, se vor întări şi vor ajunge la o desăvârşire pe măsură. Şi ce urmări bune va avea lucrul acesta!
Dacă se va rândui astfel creşterea copilului încă din primii săi ani, atunci puţin câte puţin i se va descoperi felul în care va trebui să-şi ducă viaţa, şi va creşte mult mai obişnuit cu gândul că asupra lui stă datoria primită de la Dumnezeul şi Mântuitorul nostru de a trăi şi făptui potrivit legii Sale, că toate celelalte fapte şi preocupări sunt mai prejos decât aceasta şi au loc doar în cursul vieţii de acum, şi că există un alt locaş, o altă patrie către care să îşi îndrepte toate dorinţele şi gândurile sale.
În cursul firesc al creşterii înzestrărilor fiecăruia, oricine ajunge cu timpul la cunoştinţa faptului că este om. Dar dacă la firea sa i se mai altoieşte şi principiul nou al harului creştinătăţii chiar în clipa în care se trezesc şi se mişcă puterile din om (la Botez), şi dacă apoi în toate punctele de creştere a acestor puteri, principiul cel nou nu numai că nu cedează primul loc – ci dimpotrivă, domină întotdeauna şi dă, ca să spunem aşa, formă tuturor celorlalte – atunci, când omul ajunge la deplina cunoştinţă se va descoperi în acelaşi timp făptuind potrivit învăţăturii creştine şi se va afla pe sine ca şi creştin.
Acesta este rostul ultim al unei educaţii creştine: ca, în urma ei, omul să poată spună în sinea sa că este creştin. Iar dacă, ajungând la deplina cunoştinţă de sine va spune: „Sunt creştin, dator faţă de Mântuitorul şi Dumnezeul meu să trăiesc în aşa fel încât să mă învrednicesc de fericita unire cu El şi cu cei aleşi ai Lui în viaţa viitoare”, atunci în chiar miezul existenţei sale individuale sau al rânduielii, unice şi raţionale, a vieţii sale, el va pune pentru sine însuşi ca cea dintâi şi cea mai de seamă datorie să păstreze nestingherit şi să cultive duhul evlaviei în care a umblat mai înainte sub povăţuirea altora.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
