Pelerinajul religios se face pentru/spre folosul duhovnicesc, fiind o punte spirituală între cer si pământ, între Biserica triumfătoare (cer) si Biserica luptătoare (pământ). Cuvântul „peregrinus”(lat.)=călător, străin (a fi pelerin=a merge în locuri străine cu unscop spiritual). Se vizitează: Biserici, mănăstiri, locurile sfinte (locurile biblice), mormintele martirilor si ale sfinsilor cuviosi, moastele sfintilor, icoanele făcătoare de minuni, locuri unde vietuiesc monahi înduhovniciti (vederea acestora poate aduce uneori transformarea vietii).
Pelerinul vrea să se atingă de locul unde s-a manifestat prezenta sfintitoare a lui Dumnezeu (asa cum se atinge de icoanele din biserica lui); „Pelerinajul este o căutare în lumea aceasta a ceea ce nu este din lumea aceasta” (PF Patriarh Daniel); vrea ca printr-un efort ascetic (călătoria e însotită de post, trudă, nevointă) să primească de la Dumnezeu o nouă revărsare de har care să-i întărească credinta, să-i sporească iubirea, să-i ajute rugăciunea; poate să fie un mijloc de multumire pentru binefacerile primite; poate să fie un mijloc de ispăsire a păcatelor (se face pocăintă, rugăciune, spovedanie); pentru a cere ajutor în rezolvarea unei probleme sau a cere vindecare de boală.
Care sunt originile pelerinajului?
În Vechiul Testament se relatează despre Avraam care a plecat din Urul Caldeii, spre Canaan – pământul făgăduit de Dumnezeu lui si urmasilor lui (Facere XII ); Moise a condus poporul israelit din Egipt spre Tara Făgăduintei-Canaan (Iesirea), sărbătorit în fiecare an la Pasti (trecere), dar mai sunt și alte mărturii vechi testamentare.
În Noul Testament se arată că Evreii mergeau în pelerinaj la Ierusalim (zidit pe muntele Moria unde Avraam a vrut să aducă jertfă pe fiul său, dar unde Dumnezeu Tatăl a dat pe Fiul Său să se jertfească pentru mântuirea lumii); Evreii mergeau în pelerinaj îndeosebi la templul din Ierusalim, de sărbătoarea Pastelui si a Cincizecimii; Mântuitorul S-a născut în urma călătoriei de la Nazaret la Betleem; Mântuitorul a fost „pelerin” în Casa Tatălui, la vârsta de 12 ani (Luca 2, 41-51); Mântuitorul împreună cu Sf. Apostoli au făcut pelerinaj la templu.
Pelerinajul are o dublă dimensiune, spirituală și materială. Iar prin aceasta înțelegem că noi „călătorim” spre Hristos, iar Hristos vine în întâmpinarea noastră:
– Avraam e vizitat la stejarul Mamvri de Sf. Treime (Facere XVIII );
– Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca pe om să-l ridice la Dumnezeu (Sf. Atanasie cel Mare);
– „Căci nu avem aici cetate stătătoare ,ci o căutăm pe cea care va să fie” (Evrei XIII, 14);
Stările pelerinului/ pelerinajului:
1. pregătirea (materială si spirituală) – creștinul vizualizează mental locul unde doreste să ajungă, apoi se informează. Pentru a avea folos duhovnicesc, depune un efort: post, rugăciune, spovedanie, luând si binecuvântarea preotului duhovnic;
2. parcurgerea drumului și primirea sfințeniei în viața sa – pelerinul se roagă cu pocăință pentru iertarea păcatelor sale cu dorința de a primi iertarea păcatelor și ajutorul lui Dumnezeu, pentru vindecarea trupească și sufletească. Dat fiind faptul că merge pentru sine și pentru ceilalți arată că este reprezentantul familiei si al comunitătii. Comuniunea harică adună credincioșii și apropie oamenii, sfințenia oferind pelerinilor reconciliere și împreună-bucurie a prezenței lui Hristos în mijlocul lor;
3. actul de mulțumire, revigorarea vieții spirituale și întărirea credinței în urma celor primite de la Dumnezeu – la întoarcere, sufletele pelerinilor radiază lumina și bucuria de a fi întâlnit sfințenia. Împărtășind altora din propria experiență, ei devin misionari contribuind la răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu în întreaga lume. Pelerinajul transformă viața omului, făcându-l părtaș la un timp și spațiu sacre, ca o pregustare a vieții veșnice.
Sursa: manastiri.md
