Iată semnele după cari se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptează spre tot mai multă cuviinţă. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri aminte.
Cercetează şi probează cele ale tale, deoarece căpeteniile şi stăpânitorii numai peste trup au stăpânire, nu şi peste suflet. Acest lucru să-ţi fie totdeauna în grijă. Deci dacă poruncesc ucideri, sau fărădelegi, sau nedreptăţi vătămătoare de suflet, nu trebuie să li te supui, chiar de ţi-ar chinui trupul. Căci Dumnezeu a creiat sufletul liber şi de sine stăpânitor în cele ce le face, bine sau rău.
Sufletul raţional caută să fugă de calea neumblată, de îngâmfare, de mândrie, de înşelăciune, de invidie, de răpire şi de cele asemenea, care sunt fapte ale dracilor şi ale alegerii celei rele. Căci pe toate le biruie cu sârguinţă şi cu grijă stăruitoare, omul a cărui poftă nu tinde spre plăcerile cele de jos.
Cei ce s-au deprins cu viața duhovnicească puţin, dar nu desăvârşit, se izbăvesc de primejdii şi nu au trebuinţă de păzitori; iar dacă biruiesc pofta întru toate, află cu uşurinţă calea către Dumnezeu.
Omul raţional nu are lipsă de cuvântări multe, ci numai de câte trebuie, ca să afle voia lui Dumnezeu. Astfel ajunge omul iarăşi la viața şi lumina veşnică.
Cei ce caută viața cea virtuoasă şi iubitoare de Dumnezeu, trebuie să se izbăvească de înalta părere de sine şi de toată slava cea deşartă şi mincinoasă şi să se silească spre buna îndreptare a vieţii şi a socotinţii. Căci mintea neschimbăcioasă şi iubitoare de Dumnezeu, este suire şi cale către Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este amăgirea şi rătăcirea şi necunoştinţa lui Dumnezeu.
Grija de viața duhovnicească şi sârguinţa sufletului fac pe oameni buni şi iubitori de Dumnezeu. „Căci întru toate şi nu scade cu rugăciunea. Unul ca acesta nu se teme de draci”.
Cei ce se amăgesc cu nădejdile lumeşti şi cunosc până în amănunt ce trebuie să facă pentru viața duhovnicească, dar nu fac, se aseamănă cu cei ce împrumută doctoriile şi uneltele medicinii, însă nu ştiu şi nici nu au grijă să facă întrebuinţare de ele. De aceea să nu învinuim niciodată pe altcineva pentru păcatele noastre, ci pe noi înşine, căci dacă sufletul vrea să fie trândav, nu poate fi nebiruit.
Celui ce nu ştie să deosebească binele de rău, nu-i este îngăduit de-a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care cunoaşte pe Dumnezeu.
Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele când sunt de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie.
Cuviosul Antonie cel Mare,
Filocalia, vol. 1
