Strădania de căpetenie din rugăciunea noastră ar trebui să fie căutarea Duhului Sfânt. Sfântul Simeon Noul Teolog spune în chip minunat că sufletul lui este chinuit când lipseşte Sfântul Duh. Iar prezenţa Duhului Sfânt dăruieşte odihnă sufletului, sporire, mângâiere şi întărire. Aşa cum Adam cel întâi zidit a luat viaţă prin dumnezeiasca suflare, tot astfel şi sufletul viază prin această cercetare cerească. Sufletul trăieşte atunci pregustarea slavei şi a veseliei nepământeşti. Trăieşte de pe acum ca în Rai. Simte prezenţa vie a lui Dumnezeu.
Din contră, absența Duhului Sfânt în viata noastră am putea spune că este o pregustare a iadului. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, iadul este absența lui Dumnezeu, nevederea lui Dumnezeu. Iadul înseamnă să nu iubeşti si să nu te smereşti. Adevărata dragoste creştinească este mereu jertfelnică şi smerită.
Numai cel cu adevărat smerit poate iubi deplin, dezinteresat, desăvârşit. Trăind în Duhul Sfânt credinciosul se face asemenea lui Dumnezeu şi, prin urmare, nu poate să nu aibă dragoste şi smerenie, asemenea Domnului. Absenţa Sfântului Duh ne face trufaşi, mândri, egoişti, individualişti, zavistnici, urători, răzbunători, invidioşi şi plini de răutate. Atunci ne atinge viclenia vrăjmaşului cu meşteşugitele lui curse.
Monahul Moise Aghioritul,
Omorârea patimilor
