Corabia pe valuri
„Îndrăzniţi, Eu sunt; Nu vă temeţi!”
(Matei 14, 27)
Sfânta Evanghelie de astăzi ne-a istorisit o întâmplare minunată plină de cel mai preţios înţeles.
Într-o noapte apostolii pluteau pe o corabie pe Marea Galileii. Iisus rămăsese în munte să se roage, iar târziu, în noapte, iată că ucenicii văd plutind pe suprafața apei o făptură albă, și crezând că este o nălucă, s-au spăimântat, dar Iisus, căci El era, îndată l-ea grăit: „Îndrăzniţi, Eu sunt; Nu vă temeţi!”. Când au văzut ei că Învățătorul lor se apropie de dânșii, pășind pe mare ca pe uscat, Petru a zis: „Doamne, de ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă!”. „Vino” i-a răspuns Iisus și, după câteva clipe, iată-l pe Petru pășind și el pe deasupra mării.
În noaptea aceea, însă, vântul era împotrivă și bătea cam tare; valurile se ridicau învolburate în sus și în jos. Văzând Petru acestea și că se depărtase de corabie, iar până la Iisus era încă de mers, îl cuprinse o frică mare, își perdu cumpătul și îndată începu să se scufunde. „Doamne, mântuiește-mă!” – strigă el îngrozit. Iisus se apropie de el, îi întinse mâna și ridicându-l, îi zise: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” și după ce au intrat în corabie, vântul a stat și marea s-a potolit.
Această zguduitoare pagină din Evanghelie are două înțelesuri. Înțelesul cel mai apropiat ne arată o întâmplare adevărată petrecută pe Marea Galileii – salvarea lui Petru din valuri, dar Sfânta Evanghelie de astăzi mai are un înțeles tainic, care nu-și pierde valoarea niciodată și anume faptul că atunci când cineva pierde credința în puterea izbăvitoare a lui Iisus și se reazemă numai în puterile lui, se prăbușește, piere, fiindcă singura scăpare, singurul liman de izbăvire, rămâne de-a pururi Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Adevărul acesta are o mare valoare pentru noi, creștinii, căci mulți, ca și Petru, se scufundă în valuri. Călătoresc pe o mare bântuită de furtună și stau gata, gata se piară înghițiți de ea. De ce să piară atâta mulțime de popor?! De ce să se scufunde în valuri atâția credincioși „ziși”?!… Fiindcă au pierdut credința adevărată în Iisus Hristos, fiindcă vor să-și aranjeze viața aceasta pământească numai cu puterile lor proprii, fără puterile credinței, fără învățătura lui Dumnezeu și a Fiului Său, Iisus Hristos, Care a venit Lumină în lume.
Ei bine, frați creștini, soarele vieții noastre, puterea și reazămul acestei vieți este credința în Dumnezeu, „Fără de Mine nu puteți face nimic!” – le-a zis Mântuitorul ucenicilor Săi, iar Duhul Sfânt, în psalmii lui David, zice: „Dacă Dumnezeu nu zidește casa, în zadar se ostenesc ziditorii!”. Nu putem zidi fără Hristos; mintea noastră este prea săracă și fără lumina Evangheliei nu putem ști care este rostul vieții noastre și nu putem deosebi binele de rău.
Trebuie să ne temem de Dumnezeu și să fim conștienți că vom da seama înaintea Lui de faptele noastre. Pentru a ne îndrepta avem nevoie de Iisus Hristos, de Evanghelia Lui, de Biserica Lui, de preoții Lui, de dragostea și mila Mântuitorului Hristos și de toată bunătatea lui Dumnezeu; dar dacă oamenii nu vor și Îl nesocotesc pe Dumnezeu, nu numai că se vor scufunda în valuri grele, dar vor deveni și de nesuferit unii față de alții.
Toată civilizația, cultura și progresul omului nu sunt decât vorbe goale, case zidite pe nisip, ce se vor risipi fără piatra de granit – temelia cea sfântă, care este credința în Dumnezeu, fiindcă nimeni nu poate scăpa în viața aceasta fără furtuni și necazuri. Nimeni nu este scutit aici fie învățat sau neînvățat, sărac sau bogat, căci la toți le intră în casă necazul, sabia, moartea, paguba și multe lipsuri și nenorociri. Vremea vieții noastre trece mai mult cu nori negri decât cu cer senin, mai mult în furtună decât în liniște.
Sunt două feluri de valuri și furtuni pe marea vieții noastre: o parte cu necazurile și întristările ei, iar altă parte cu ispitile și păcatele. Despre furtuna necazurilor și a suferințelor cunosc toți: se tem de suferințe și fug, se feresc cât pot, însă, nu cunosc oamenii cealăltă parte: viforul ispitelor, al patimilor lumești, al păcatelor și nu știu că păcatul este pricina a tot răul în lume. Puțini se înspăimântă, puțini umblă să scape de păcate, de patimi, de vicii rele; aceasta din cauza necredinței în Dumnezeu sau a puținei credințe sau a îndoielii de existența lui Dumnezeu și a vieții veșnice, că e de ajuns numai să te îndoiești că există Dumnezeu și tot acolo ajungi; pentru aceasta vedem atâtea răutăți în lume, atâtea suferințe și lacrimi.
Una dintre marile suferințe pe care o întâlnim foarte des este că aproape nu e e casă, nu e familie în care părinții să nu se plângă de copii lor. Copii neascultători, răi, obraznici, le fac greutăți mari părinților, în fel de fel de chipuri.
În altă parte lipsește pace dintre soți: certuri, bătăi, până la urmă despărțiri. Iată corabia învăluită de valuri; iată corabie izbită din toate părțile de viforul necazurilor! În altă parte furtuna morții s-a abătut și a smuls din rădăcini pe unul din soți, rămânând celălalt în haina neagră a tristului doliu.
Pricina tuturor relelor este păcatul și depărtarea de Dumnezeu, căderea omului în necredință. De aceea îngăduie Dumnezeu să vină asupra noastră vânturi potrivnice, să se înfurie marea cea sălbatică cu ură și să urle lovind cu greu în corabia vieții noastre, în casa noastră, ca noi, îngroziți de cele ce vedem, să strigăm la Dumnezeu, ca Petru, să-L căutăm pe El și să I ne rugăm Lui cu mai mult foc și cu credință arzătoare, așa cum observăm la Sfântul Petru că, atunci când a văzut că se scufundă, a strigat cu toată puterea: „Doamne, mântuiește-mă că pier!”
Așa și noi, iubiți creștini, trebuie să strigăm în durerile și necazurile noastre numai la Dumnezeu, căci numai El poate să ne scoată din ele și să liniștească marea cea înfuriată și tulburată a vieții noastre. La El trebuie să strige soția când vede că soțul ei iubit de altă dată nu mai trage acasă cu aceeași dragoste, nu se mai roagă lui Dumnezeu, nu mai merge la biserică, iar copiii sunt dezbinați, înrăiți și învrăjbiți, când simte că se scufundă corabia vieții lor, casa lor este în primejdie de de a se îneca în valuri, toate bucuriile lor sunt spulberate și viața lor amenințată de a se nărui cu totul.
În această situație, să strigăm la Dumnezeu din adâncul sufletului: „Doamne, casa mea se scufundă în adâncul mării! Doamne, copii mei sunt în pierzare și norii negri ai nenorocilor s-au abătut înfuriați asupra vieiții noastre! Scapă-ne, Doamne, că ne scufundăm!”. Așa să strige părinții pentru copiii lor, așa să strige copiii pentru părinții lor. În toate felurile de supărări, de greutăți și necazuri să-L strigăm plini de credință pe Dumnezeu, fiindcă nu este departe de noi; El este lângă noi, ne aude și știe tot ce se întâmplă cu fiecare în parte, dar ne lasă, în primul rând, să ne recunoaștem vina, necredința și depărtarea de El, căci numai faptele noastre cele rele ne depărtează de mila și de bunătatea Lui. Să ridicăm glasul nostru atunci cu multă încredere și să simțim prezența dumnezeirii Lui lângă noi și printre noi păcătoșii, și să avem și răbdare… să așteptăm, căci poate vrea să pună la încercare credința noastră. Să avem răbdare, să ne gândim că de-atâtea ori El a strigat la noi și n-am voit să-L auzim, n-am vrut să-L ascultăm, să răspundem cu bucurie. Viața noastră este o corabie prinsă de furtună în mijlocul mării, dar dacă trăim o viață cu Domnul, dacă suntem împăcați cu Dumnezeu, nu avem de ce să ne temem în toate furtunile acestei vieți, căci apare Stăpânul Hristos, scăparea noastră, și se face lumină în întunericul nopții, izbăvindu-ne de vifor.
Când vine vremea rea, când se face noapte în viața ta creștine, când toți te părăsesc, să știi că se ivește Domnul, Mântuitorul tău și-Ți strigă: „Nu te teme! Nu te înspăimânta, căci Eu sunt cu tine să te scap!”, așa cum le-a zis ucenicilor din Evanghelia de astăzi. El le-a zis: „Nu vă temeți! Eu sunt! Îndrăzniți!” și atunci frate creștine, ce ușoară va fi viața ta când Îl vei avea cârmuitor pe Mântuitorul, pe Fiul lui Dumnezeu, căci El este calea spre țărmul mântuirii noastre; El știe când vine furtuna și El singur știe s-o liniștească. Lasă-te tu cu credință, cu dragoste în mâinile Lui, să conducă El cârma vieții tale și îndată vei scăpa de toate grijile, necazurile și primejdiile!
Am citit undeva că pe o vreme de furtună toți călătorii unui vapor erau cuprinși de groază și de spaimă; numai un copilaș stătea liniștit și zicea: „E tata la cârmă, nu mă tem!”. Era copilul căpitanului de vapor. Toți călătorii au rămas mișcați, încremeniți de credința pe care o avea copilul în tatăl lui, care cârmuia vaporul.
Așa și noi: să avem încredere neclintită în Tatăl nostru cel ceresc, că El va cârmui bine corabia vieții noastre, dar și noi să fim copiii legitimi ai Lui, copii cu dragoste înflăcărată de El și cu încredere neclintită în puterea Harului Său și să avem grijă să nu-L părăsim pe Domnul pentru poftele și plăcerile noastre, căci atunci suntem în cea mai mare primejdie, căci foarte mulți s-au aruncat în prăpastie și în pierzare din cauza poftelor și a păcatelor lor.
Într-un sat a izbucnit un incendiu și au început să ardă câteva case; la una din care s-a întâmplat să fie și un copil mic într-un leagăn. Mama lui s-a grăbit să care din casă lucrurile ce le avea: banii, hainele, vasele și altele, dar pe copil l-a uitat în leagăn dormind. Târziu și-a adus aminte, când focul cuprinsese totul; un țipăt înfiorător s-a auzit dinlăuntru – copilașul ardea. Țipete disperate scoase și mama de afară, dar totul era prea târziu… nu mai putea să facă nimic. Așa fac cei mai mulți creștini cu sufletul lor – copilașul din noi, scânteia din Dumnezeu, comoara cea neprețuită – pentru care a trebuit să Se jertfească Însuși Fiul lui Dumnezeu, căci nu se putea cumpăra cu nimic de pe pământ și din cer.
Aleargă omul în sus și în jos, strânge, fură, minte, înșeală, dar sufletul – copilașul, îl lasă să ardă în focul păcatelor și al pieirii veșnice. Cei mai mulți numai pe patul de moarte se trezesc că au uitat de suflet, dar atunci e prea târziu; atunci, pe patul morții, văd mulți că s-au înșelat, când vin asupra lor demonii cei urâți și cumpliți să-I ducă în chinurile iadului.
