„Un frate a venit la avva Pimen întru a doua săptămână din Postul Mare și, mărturisindu-și gândurile și dobândind odihnă, i-a zis: Puțin de nu m-am împiedicat să vin aici astăzi. Și i-a zis lui bătrânul: Pentru ce? Zis-a fratele: Am gândit nu cumva pentru post nu-mi vei deschide. I-a zis lui avva Pimen: Noi nu ne-am învățat a închide uşa cea de lemn, ci mai vârtos uşa limbii”. (povestire din Patericul Egiptean)
Postul Mare îl conduce pe om spre Paști, spre Înviere. Omul îşi limitează nevoile de hrană, plăcerile și, bineînţeles, postul nu este numai înfrânare de la mâncare, ci înseamnă restaurarea păcii lăuntrice în inima noastră. Mişcarea sufletului către Dumnezeu înseamnă lupta cu păcatul. Păcatul îl abate pe om de la Dumnezeu, păcatul distruge lumea lăuntrică, de aceea, înfrânarea în cuvinte, în gânduri, înfrânarea simțurilor sunt temelia mişcării noastre lăuntrice către Dumnezeu.
Pentru ca inima să fie capabilă să primească dragostea lui Hristos, ea trebuie să fie deschisă iubirii, compasiunii, smereniei şi răbdării. În om trăiește păcatul, iar rolul faptelor exterioare, al înfrânării exterioare, este acela de a puterile omului în lupta pentru lăuntrică, pentru frumuseţea interioară pe care numai dragostea lui Hristos o poate dărui.
Mintea şi simțurile unui om neînfrânat si fără smerenie rătăcesc, căutând hrană păcătoasă pentru emoţii pentru a-şi exprima dorințele, pentru lupta Păcatul întinde rădăcini care copleşesc întreaga lume interioară și nu-l lasă pe om să se concentreze, îi deformează percepția lumii.
Postul nu se rezumă doar la înfrânarea cea din afară, dar tocmai înfrânarea exterioară – în hrană, distracţii şi plăceri – îi dă omului posibilitatea de a se aduna lăuntric, de a rămâne singur cu sine și de a încerca să-L lase pe Dumnezeu să intre în inima sa, prin rugăciune și pocăinţă.
Păcatul care intră în om distruge lumea interioară, îl face pe om incapabil să fie atent și sensibil faţă de ceea ce se întâmplă în interior și în afară. De aceea nu-l vedem pe aproapele, îl rănim prin cuvântul, privirea, comportamentul nostru și nu observăm acest lucru. Trăim aşa cum ni se pare că este mai convenabil, mai simplu, mai profitabil. Dacă în calea noastră ne întâlnim cu un om căruia trebuie să-i dăm ceva, pentru care trebuie să facem ceva, noi nu-l observăm sau cu bună știință ne îndepărtăm de la aproapele nostru. Ne păstrăm aparenta libertate, independenţa, nedorind să-l auzim pe aproapele, nedorind să ne supunem, să ne smerim în faţa celui care se află lângă noi. Această viaţă, construită pe prețuirea de sine, pe înălțarea de sine, pe mândrie, îl face pe om mort, incapabil de a-l vedea sau auzi pe cel care este alături, iar aceasta înseamnă că și Dumnezeu devine mort pentru sufletul mort în care nu există pocăinţă, nu există iubire, care s-a închis în propriul eu și în afară de sine nu vrea să știe pe nimeni. De aceea postul, prin înfrânarea cea din afară, este îndreptat spre a înmuia inima, spre a ne pregăti sufletul pentru primirea harului, a dragostei lui Dumnezeu care ne însufleţeşte, ne înviază, ne face părtași ai vieții veacului ce va să fie.
Biserica îi vorbeşte omului despre lumea cea de sus, dar această lume cerească începe aici, pe pământ, atunci când Domnul pătrunde în inimă și când omul suferă și împreună pătimeşte cu aproapele.
Dragostea lui Hristos este jertfelnică și dacă ea se va atinge de inima noastră, noi vom putea să-i întindem aproapelui o mână de ajutor, îl vom putea sprijini.
„Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12). Rodul dragostei lui Dumnezeu, rodul Sfântului Duh este pacea dinăuntrul omului, este frumuseţea lui Dumnezeu, care este exprimată și în cuvânt, și în privire, și în gânduri. Omul în care trăieşte Dumnezeu devine un izvor de iubire și pace. Iar a dobândi pacea lui Hristos, a-ți deschide inima pentru dragostea lui Dumnezeu înseamnă a-i ajuta și pe acei oameni care vor fi lângă tine. „Dobândeşte pacea înăuntrul tău şi mii se vor mântui în jurul tău”, ne spune Cuviosul Serafim de Sarov.
Slujbele sunt o școală a iubirii. În timpul postului Îi cerem lui Dumnezeu ajutor în lupta noastră cu noi înşine, cu păcatul care trăiește în noi și care ne împiedică liberi, liberi în Dumnezeu.
Patimile înrobesc, patimile îl leagă pe om și îl fac incapabil de a crea, a plăsmui, a făuri, a zidi în această lume. Pustiirea începe atunci când păcatul pune stăpânire pe om, de aceea lupta pentru pacea lăuntrică este începutul plăsmuirii în sine a acelei integrități, a acelei finalități este necesară pentru a merge la izvorul vieții, cu scopul de a scoate din el acea dragoste care ne însuflețește și ne înviază.
Calea postului este calea spre viaţa cea veşnică şi această cale o parcurgem înconjurați fiind de cei din jurul nostru. Iar înfrânarea nu înseamnă o morocăneală exterioară, nu înseamnă niște reguli exterioare de viață dure. Este o recunoștință faţă de Dumnezeu pentru ceea ce ai, o atitudine grijulie faţă de ceea ce îți este dat în această viaţă, o purtare cu smerenie a acelor necazuri, boli şi pierderi care sunt inevitabile în această lume. Un singur gând sau cuvânt păcătos și omul pierde legătura cu Dumnezeu şi cu aproapele. De aceea, bineînţeles, trebuie să fim atenți și precauți cu privire la ceea ce spunem și încotro ne îndreptăm în această lume. Păcatul încearcă să înşele, încearcă să devină mult dorit, dar omul trebuie să se gândească dacă va fi bucurie acolo unde nu va exista dragostea lui Dumnezeu, dacă va fi bucurie acolo unde va fi EUL meu și respingerea aproapelui și, în general, dacă poți numi bucurie acea bucurie care este zidită pe păcat, pe egoism, pe jignirea aproapelui.
De aceea, să ne gândim la consecinţele oricărui pas făcut, să nu ne grăbim când ni se pare că putem face ceva fără să ne gândim şi să primim o satisfacție instantanee. „Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera” (Psalmi 125, 5). Hrănindu-ne peste măsură cu păcatul, omorâm sufletul nemuritor din noi, ne închidem inima pentru iubire și inima moare.
Postul ne ajută să ne cercetăm pe noi înșine cu trezvie, să concentrăm puterile sufletului nostru asupra omului lăuntric și să ne vedem păcatul. Ne rugăm: „Dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele și să nu osândesc pe fratele meu”.
Cât de des suntem iubitori ai dreptății, vedem și vădim slăbiciunile aproapelui nostru, dar nu ne vedem pe noi înșine, îndreptăţind păcatul nostru. Această nedreptate devine o normă a vieții noastre, a vieții conform dorinţelor noastre, conform păcatului care ne conduce.
Intrând în Postul Mare, luăm aminte la exemplele Sfinţilor Părinţi, care spuneau despre înfrânarea lăuntrică: „Dacă vei avea dragoste, ea te va ajuta să ieși din orice situație fără să-ți pierzi pacea și dragostea faţă de aproapele, iar întreaga ta viaţă va fi o înaintare a sufletului către Împărăţia veşnică a dragostei lui Dumnezeu”.
Material selectat de Înaltpreasfințitul PETRU,
Arhiepiscop de Ungheni și Nisporeni
din cartea „Din iubire pentru omul de azi. Cugetări pe marginea patericului”
de prot. Andrei Lemeșonok
