Postul este o atitudine de înfrânare pentru fiecare om. Ştim cu toţii ce înseamnă postul! Ne abţinem de la lucruri bune şi plăcute, ne abţinem făcând exerciţiul sacrificiului. Sacrificăm propria noastră plăcere, bucuria care vine din alimente, din evenimente plăcute. În perioada postului, cum este bine ştiut, ne abţinem şi de la petreceri, de la întâlniri care ne oferă desfătări de orice fel. Prin urmare, postul este un exerciţiu de autocontrol, de aceea este foarte binevenit. Este un exerciţiu de verificare şi de întărire a puterii noastre de stăpânire asupra dorinţelor, a poftelor trupului, dintre care cea mai puternică este cea a pântecelui.
Dacă-mi îngăduiţi comparaţia, uşor prozaică, postul este verificarea sistemului nostru de frânare şi întreţinerea lui. Un om care nu posteşte poate pierde complet capacitatea de a se autocontrola şi pierde stăpânirea de sine. Cât de important este ca omul să fie stăpân pe sine?! Păi, dacă nu stăpâneşte el pofta pântecelui, va fi el însuşi stăpânit de către aceasta şi din stăpân devine rob. Sfântul Antonie cel Mare spune: „Stăpâneşte-ţi limba şi pântecele şi te vei mântui!”.
Postul, însă, suportă şi un risc, acela al părerii de sine, al satisfacţiei că ai realizat o anumită performanţă postind, şi al dorinţei ca această performanţă să fie cunoscută de cei din jur, pentru un câştig de imagine. Riscul acesta este sporit şi cu ajutorul ispititorului, care, dacă nu reuşeşte într-o primă fază să oprească pe om de la a face ceva bun, încearcă, într-o a doua fază, să-i fure câştigul real, deturnându-l de la motivaţia şi finalitatea sănătoasă. Incearcă, adică, să zădărnicească efectul duhovnicesc al lucrului respectiv, ispitindu-l pe făptuitor cu motivaţii şi finalităţi, care transformă lucrul, în sine bun, în lucru păgubitor pentru cel care-l săvârşeşte.
Rostul postului este să ne perfectăm pe de o parte aparatul de autocontrol, iar, de cealaltă parte, să participăm printr-o atitudine de sobrietate sau printr-un sacrificiu de sine asumat la viaţa Bisericii. Important este ca să nu facem acest autocontrol, adică postul, doar pentru a impresiona pe cineva şi al face doar pentru imagine, căci Hristos ne avertizează în această privinţă spunând că nu v-om mai lua răsplată bună în lumea de dincolo.
Un alt aspect al postului este acela că ne ajută să ne subţiem vederea duhovnicească sau înţelegerea lucrurilor. Să înţelegem că a exista nu înseamnă numai a ne hrăni organismul cu cele necesare vieţii biologice, ci existenţa poate fi dusă la un nivel mult mai ridicat, pe care noi îl numim spiritual sau duhovnicesc, care este domeniul relaţiilor dintre oameni, sau nivelul relaţiei noastre cu Dumnezeu.
Este foarte important demersul postului, pentru ca omul să se subţieze la minte, la înţelegere şi, în mod special, la inimă, de îngroşare şi de lipsa de sensibilitate. In limbajul bisericesc, spunem despre cineva căs-a împietrit la inima. Postul ajută să se înmoaie inima, să se despietrească inima. Mintea se îngreuiază de la buna petrecere, de la modul de viaţă egoist, al plăcerilor şi al bucuriilor pe care ni le aduce mâncarea, pe care ni le aduc evenimentele plăcute din viaţa noastră.
Părintele Constantin Coman
Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor
Editura Bizantină, Bucureşti, 2010
