Iubiți întru Hristos, frați și surori,
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în timpul propovăduirii Sale, când dorea să se facă mai înțeles sau să atragă atenția asupra unui fapt mai important, vorbea în pilde. Una din ele este, pilda vameșului și a fariseului, pildă ce o auzim citindu-se în prima duminică din perioada Triodului ce poartă chiar această denumire: duminica vameșului și a fariseului.
Pentru a înțelege mai bine importanța și scopul acestei pilde, trebuie să vedem când și mai ales, de ce Hristos dă această pildă. Iar evanghelistul Luca ne spune că Hristos a dat această pildă, ,,către unii care se credeau a fi drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți” (Lc. 18, 9). Din contextul istoric al acelor timpuri, relatate de Sfânta Evanghelie, se înțelege că Hristos, ca și în alte multe cazuri, mustra prin această pildă îngânfarea, dar mai ales mândria fariseilor. Dar cu toate acestea, Sfinți Părinți ne mai spun că această pildă a fost rostită de Hristos nu doar pentru oamenii acelor timpuri, ci și pentru fiecare dintre noi. De aceea e important să știm de la început că Hristos dorește prin această frumoasă și impresionantă pildă, să trezească în fiecare dintre noi, simțământul umilinței și al căinței pentru păcatele făcute.
Pilda se începe astfel: „Doi oameni s-au suit la templu să se roage” (Lc. 18, 10). Acești doi oameni, fariseul și vameșul, chiar dacă erau diferiți și prin viața, prin faptele lor, prin statutul social și prin modul de gândire, totuși amândoi înțelegeau și cunoșteau că Dumnezeu este ziditorul lor și a lucrurilor lor, de aceea și veniseră la templu, să se roage. Or, această înțelegere pe care o aveau vameșul și fariseul, bine ar fi dacă ar aveau-o toți creștinii noștri și să înțeleagă că, e o datorie de căpătâi, indiferent de preocupările noastre sociale, să venim la biserică pentru ai mulțumi și ai aduce lauda cuvenită lui Dumnezeu, ca Unui Stăpân al nostru și Creator al întregului univers. Însă după felul cum și când se prezintă oamenii la biserică deducem cu durere sufletească faptul că majoritatea oamenilor nu vin la biserică și nu-i aduc lauda și mulțumirea cuvenită lui Dumnezeu, deoarece nu-L consideră a fi cel care îi ajută, îi întărește și îi ocrotește.
Vameșul și fariseul au intrat în templu „să se roage”. De aici înțelegem, care este scopul venirii noastre la biserică. „A te ruga”, înseamnă „a vorbi cu Dumnezeu”. Intrând în biserică, vorbești cu Dumnezeu despre necazurile, bolile, nevoile, dar și bucuriile tale. Și într-adevăr, noi ne rugăm la biserică, dar o facem de multe ori greșit, aproape ca fariseul, dacă nu și mai rău. Sfinții Părinți ne spun că rugăciunea trebuie să fie mai întâi de mulțumire lui Dumnezeu pentru toate câte ni le-a dat, de a-I slăvi Numele Său și apoi să cerem de la El ce dorim.
În mod normal, venirea la biserică a credincioșilor îl bucură pe Dumnezeu. Dar din pilda vameșului și a fariseului, vedem că se poate întâmpla și puțin altfel. Adică, tocmai în biserică să se supere Dumnezeu pe noi. Cum și de ce? ne-am întreba nedumeriți. În cuprinsul acestei pilde vom vedea când și de ce îl întristăm pe Dumnezeu stând în biserică.
Au intrat în templu și fariseul, și vameșul. Fariseul plin de sine și de gânduri înălțătoare despre faptele sale, a mers în față, să se roage. Iar vameșul, conștient de murdăria sufletului, pricinuită de păcatele sale, stătea lângă un stâlp din templu, c-am spre ieșire. Când omul intră în biserică și e conștient de propria păcătoșenie, dorește cumva să stea mai într-o parte, nevăzut de nimeni, cu capul plecat, aproape ca vameșul din această pildă. Și asemenea cazuri, se mai întâlnesc și astăzi, în multe biserici, când vedem stând într-un colț, un bătrân istovit sau o bătrânică adâncită în rugăciune pentru păcatele vieții sale sau pentru greșelile copiilor și nepoților, care rătăcesc pe drumurile păcatelor.
Și a început fariseul să se roage: „Dumnezeule, eu nu sunt rău și păcătos ca ceilalți oameni, sau ca acest vameș. Eu postesc, mă rog, fac milostenie”(Lc. 18, 11-12). Iată ce l-a întristat pe Dumnezeu, lauda și mândria. Iar vameșul „lovindu-și pieptul zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!” (Lc. 18, 13). Și zice Hristos în încheierea acestei pilde, despre vameș: „acesta s-a întors mai îndreptat la casa sa, căci s-a smerit” (Lc. 18, 14).
Sfântul Antonie cel Mare zice: „Toate faptele și virtuțile împreună, nu cântăresc cât smerenia”. Și ne mai spun Sfinții Părinți: „Nimic nu iubește Dumnezeu mai mult, decât sufletul smerit”. Iar sfântul Nectarie de Eghina, cât și alți sfinți, în același duh spun: „Mai bine un păcătos smerit, decât un drept mândru”. Aceste citate, cât și multe altele asemenea, reflectă din plin învățătura esențială din pilda vameșului și a fariseului.
Dragii mei,
Nici o patimă nu ne păgubește sufletește ca mândria. Indiferent cine am fi noi sau ce am fi făcut noi, câte zile de post, milostenii, rugăciuni am fi făcut, indiferent că capacitățile, talentele și intelectul nostru, dacă ne mândrim cu toate acestea sau zicem în sufletul nostru, cu o oarecare satisfacție că, nimeni nu a mai făcut ce am făcut eu, nimeni nu este ca mine, sau altele asemenea, atunci ne asemănăm fariseului.
În cântările canonului din triod de la utrenie acestei duminici se spune frumos într-o stihiră: „Să facem faptele bune ale fariseului (postul, rugăciunea, milostenia, curăția sufletească), dar să nu ne mândrim ca el”, deoarece, apostolul Pavel în Epistola către Romani zice: „Nu suntem noi care facem ceva, ci Duhul lui Dumnezeu care este în noi”.
Lui Dumnezeu i-au fost plăcute faptele fariseului. Dar când a început să se laude și să se creadă mai presus ca vameșul și ca ceilalți, l-a întristat Dumnezeu.
Vameșul era foarte păcătos, nu știm dacă făcuse în viața lui vreo faptă din cele care le făcuse fariseul, dar totuși a fost socotit mai drept. Își conștientizează propria păcătoșenie și s-a ruga cu umilință. Sfântul Serafim de la Sarov ne spune: „Așa trebuie să fie un rugător adevărat și așa este o rugăciune adevărată, cu umilință și din inimă”. Prin exemplul vameșului mai înțelegem și că Dumnezeu caută la nu cât te rogi, dar cum te rogi. Pentru că rugăciunea noastră de acasă, dar și cea de la biserică trebuiesă fie făcută din inimă, cu gând de pocăință.
Pilda vameșului și a fariseului ne îndeamnă și spre pocăință, arătându-ne și că Dumnezeu ne dăruiește iertarea păcatelor, doar dacă venim la El cu „inima înfrântă și smerită” (ps. 50, 18), așa cum a venit vameșul, care își lovea cu pumnul pieptul, ceea ce simbolizează umilința și părerea de rău pentru păcatele făcute. Or, din seara acestei zile, după cântarea polileului îngenunchem cu toții la umilincioasa cântare „Ușile pocăinței deschide-mi mie…”, care marchează începutul perioadei triodului și o vom auzi cântându-se în fiecare sâmbătă seară, până în a cincia duminică din Postul Mare.
Să recunoaștem fraților cu sinceritate, oare de puține ori ne-am crezut mai buni, mai înțelepți, mai credincioși, mai postitori, mai rugători și mai bisericoși ca alții? De aceea se cuvine să ne smerim cugetul, să nu mai avem păreri de sine despre noi, să nu ne mai înălțăm cu gândul în sinea noastră sau cu vorba printre cei din jur, căci nimeni altul decât Hristos cu preacurata și nemincinoasa Sa gură ne zice, avertizându-ne: „Cine se va înălța, se va smeri, iar cine se smerește, se va înălța” (Lc. 18, 14). De aceea și Cuviosul Siluan Athonitul spune: „Nimic nu curăță, nu înfrumusețează, nu întărește și nu îmbogățește sufletul, ca smerenia adevărată. Și nimic nu întristează pe Dumnezeu și nu întunecă pe om, ca gândul mândriei și cugetul înălțării de sine”.
Iubiți credincioși,
Să ne străduim așadar, să urmăm sfatul Sfinților Părinți și învățătura mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, prin care suntem îndemnați duhovnicește: „să râvnim smerenia și umilința vameșului, dar să îmbrățișăm cu dragoste și râvnă, lucrarea faptelor bune pe care le-a făcut și fariseul”.
Înaltpreasfințitul PETRU,
Arhiepiscop de Ungheni și Nisporeni
