–Spuneți-ne un cuvânt pastoral despre educația creștină a copiilor: cum putem noi, mirenii creștini, să-i ferim în lumea de astăzi de atacuri?
Știți, îmi este foarte greu să răspund la aceasta, pentru că eu nu am fost niciodată un copil credincios. Pentru mine Dumnezeu nu a existat până pe la vârsta de paisprezece – cincisprezece ani; de aceea nu știu ce se face concret cu un copil pentru a-l educa. Tocmai de aceea, în munca mea cu tinerii nu mă ocup de copiii mici; mă apropii de copii abia atunci când pot vorbi cu ei, când putem sta de vorbă simplu — de pe la zece ani, poate chiar de la nouă, dacă sunt sensibili și maturi la minte. Mai devreme de atât nu știu ce să fac. Și nici ce se întâmplă cu sufletul copilului nu știu; știu un singur lucru: că pentru copil trebuie să ne rugăm mai mult, decât să-l educăm. Deși cu siguranță că educația are un rol major, dar aici mă refer la o educație verbală, cu multă morală, care pe copii de cele mai multe ori îi face să fie revoltători, neascultători, ajungându-se să se inerveze și părinții, și copiii.
Știu că femeia însărcinată trebuie să se roage, trebuie să se spovedească, trebuie să se împărtășească, pentru că tot ceea ce i se întâmplă ei se întâmplă și copilului pe care îl poartă. Știu că atunci când copilul se naște trebuie să ne rugăm peste el; că atunci când crește trebuie să ne rugăm peste el și pentru el, chiar și atunci când, dintr-un motiv sau altul, nu ne rugăm împreună cu el.
Am avut un exemplu extrem de cutremurător despre felul în care rugăciunea, cuvintele rugăciunii și motivele cântărilor bisericești pot pătrunde atât de adânc în om, încât pot aproape să-l readucă la viață. Aveam un bătrân — spun „bătrân” fără dreptate, pentru că avea cam vârsta mea de acum — care suferea de cancer și era pe moarte. De fiecare dată când veneam să-l vizitez (îl vizitam zilnic), sora-șefă îmi spunea: „De ce ați venit? este inconștient…” Eu intram, mă așezam lângă patul lui și începeam să cânt vreo oarecare slujbă; pe la jumătatea slujbei, el începea să-și revină în simțiri și să-mi răspundă.
A venit un moment când era deja, cu adevărat, un om pe moarte. Am venit — soția lui stătea de o parte a patului, fiica de cealaltă (fuseseră în Japonia pe timpul bolii lui și nu-l văzuseră, iar acum sosiseră când el era deja pe moarte și erau disperate că nu vor putea să-și ia rămas-bun). Îmi amintesc că le-am spus să se așeze amândouă de aceeași parte; m-am pus în genunchi și — știți, eu nu sunt cântăreț — am murmurat, cum am putut, cântările Patimilor și ale Paștilor. Și se putea vedea cum aceste cântări au coborât mai adânc decât conștiința, până în străfundurile ființei lui, și cum, încet-încet, din aceste adâncimi începea să se ridice conștiința; și el a deschis ochii. I-am spus: „Petru Vasilievici, sunteți pe moarte; soția și fiica dumneavoastră sunt aici — luați-vă rămas-bun…” El s-a întors, și-a luat rămas-bun; apoi i-am spus: „Acum mergeți cu pace…” — și a căzut din nou în stare de inconștiență și a murit în câteva minute.
Nu pun aceasta deloc pe seama a ceva ce aș fi „făcut” eu asupra lui; pur și simplu, aceste cuvinte și melodii de rugăciune erau atât de adânc împletite cu sufletul lui lăuntric, încât, atunci când nu mai puteai ajunge la el printr-o vorbire obișnuită, acestea au ajuns.
Și iată de ce cred că acest lucru este extrem de important. Și apoi mi se pare că trebuie căutate acele rugăciuni — și ele pot fi chiar compuse — care să ajungă la acest copil concret; nu la „copilul” în general, cu literă mare, nu la „orice copil”, ci la acest copil anume: ce trăiește el, cine este el, cum poate el, fiind el însuși, să vorbească cu Dumnezeu. Și asta o știți numai dumneavoastră — adică părinții — pentru că dumneavoastră știți cum vorbește acest copil cu voi.
Mitropolitul Antonie de Suroj
