Trăim în continuare vremuri de mare tulburare. A fost criza pandemiei, acum este criza războiului din Estul apropiat, ni se vorbește neîncetat de o criză a energiei, a economiei, a climei. Dar cea mai mare criză a lumii de astăzi este criza lăuntrică determinată de războiul care se poartă … în inima omului. Acolo, în inima ta, drag frate și dragă soră, se dă bătălia hotărâtoare între bine și rău, între adevăr și minciună, între lumină și întuneric. Tot acest tumult, tot acest bombardament informațional real și virtual au menirea de a ne înstrăina de propria noastră fire, de sinele nostru profund, de a ne face surzi la bătăile propriei noastre inimi duhovnicești, devenind astfel maleabili și controlabili de către cei care vor să stăpânească lumea ca niște dumnezei auto-proclamați.
Pentru cine bate inima ta, scump frate? Pentru cine bate inima ta, scumpă soră? Cu alte cuvinte, ce fel de gânduri îți umplu mai mereu mintea și îți captează necontenit atenția? Mai suntem vii sufletește? Ne doare sufletul pentru aproapele? Suntem dispuși să ne purtăm neputințele unii altora (Galateni 6, 2)? Cele ale soției, soțului, copilului sau părintelui nostru? Avem oare o inimă plină de înțelegere și iubire creștină, măcar față de cei de aproape ai noștri?
Principala provocare cu care ne confruntăm astăzi este „răcirea dragostei” (cf. Matei 24, 12) din cauza atâtor rele care se întâmplă în jur, dar și pentru negrija noastră de suflet. Iar când inima se răcește și nu mai iubește cu iubirea hristică și jertfelnică, ne simțim mohorâți, lipsiți de bucuria autentică, singuri și înstrăinați, orfani rătăcind fără sens într-un univers absurd, atașați doar de plăceri sau satisfacții efemere ce devin un drog prin care încercăm să uităm de sine și de povara existenței.
Iar semnul cel mai vizibil al acestei crize sufletești este singurătatea. Ne simțim singuri chiar și când ne aflăm în mijlocul familiei noastre. Singuri împreună, cufundați fiecare în ecranul personal al telefonului sau tabletei. Singuri și neînțeleși, singuri și veșnic nemulțumiți.
Pentru ca dragostea să rămână vie ea trebuie să fie asemenea iubirii Dumnezeului nostru, dusă până la cruce și dincolo de ea și de moarte. Trebuie să fie ca iubirea necondiționată de mamă. Nu este ușor să vezi cum cei iubiți ai tăi se îndărătnicesc pe căi primejdioase. Nu este ușor de purtat povara de a fi respins sau chiar asuprit de ai tăi. Dar toate devin mântuitoare atunci când conștientizăm că aceasta este menirea și salvarea noastră și a celor dimpreună cu noi.
Preasfințitul Episcop Macarie
