Mândria este o boală sufletească de temut, ca¬re se vindecă foare greu. Nu este păcat mai urât înaintea lui Dumnezeu decât mândria. Sfinţii Pă¬rinţi o numesc „sămânţa satanei”.
Mândria este încrederea în sine dusă până la extrem, care respinge tot ce nu este „al meu”; es¬te izvor al mâniei, cruzimii, enervării şi răutăţii; este refuz al ajutorului dumnezeiesc – dar tocmai cel mândru are deosebită nevoie de Dumne¬zeu, fiindcă oamenii nu-l pot salva atunci când boala ajunge în ultimul stadiu.
Cel ce a „inventat” păcatul, îngerul cel căzut al întunericului, a păcătuit el însuşi prin împo¬trivirea faţă de Dumnezeu, adică prin mândrie, şi aruncă tot neamul omenesc în această patimă pierzătoare.
Atunci când cel mândru, cel iubitor de slavă deşartă, cel iubitor de sine, cel iubitor de slavă omenească, cel iubitor de stăpânire, cel crud, cel mânios, cel invidios, cel semeţ, cel îngâmfat, cel neascultător şi alţii îşi satisfac patima şi pentru „eul” lor îi înjosesc pe alţii, prin aceasta ridică sabia, ca să zic aşa, asupra lui Dumnezeu, ca şi cum I-ar zice lui Hristos: „Nu vrem să urmăm pildei Tale, nu vrem să fim blânzi şi fără de rău¬tate! Legea Ta nu ne place! Oamenii să ni se su¬pună şi să ne slujească nouă, nu noi lor!”
Izbăveşte-ne, Doamne, de o asemenea întune¬care! Cu cei mândri, aşa se şi întâmplă de obicei. Dacă nu se opresc la timp, dacă nu se pocăiesc, devin potrivnici ai lui Dumnezeu.
Prin orice păcat, chiar şi printr-unul mic, în suflet slăbeşte harul lui Dumnezeu, iar prin pă¬catele de moarte, oamenii îl pierd cu desăvârşire şi devin vrednici de pedeapsa veşnică.
Cei mândri ies de sub stăpânirea legii lui Dumnezeu; ca atare, se lipsesc singuri de apăra¬rea şi ocrotirea dumnezeiască. Ei suferă înfrân¬gere în toate căile lor. Trăind cu trupul, sunt deja morţi cu sufletul şi încă din timpul vieţii trăiesc muncile gheenei: singurătatea, lâncezeala moho¬râtă, tristeţea, răutatea, ura, sterpiciunea, întune¬carea şi deznădejdea.
Schiegumenul Sava
Cum să biruim mândria, pag. 9-10
Editura Sophia, București, 2010
