Atunci când ne căim, osândindu-ne cu hotărare înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, ne curăţim înăuntrul nostru. Apa din pahar e curăţită, fiind trecută prin filtrul spiritual al căinţei. Astfel, atunci când mă mărturisesc, mă osândesc pe mine însumi de fiecare rău, pentru că nu există păcat în întreaga lume de care să nu mă fi făcut vinovat fie şi numai pentru o secundă. Cine nu poate fi sigur că a ajuns cu totul liber de puterea gândurilor pătimaşe?
Pentru a ne duce viaţa cum se cuvine, e de o importanţă covârşitoare să ştim că încă înainte de creaţia lumii, am fost meniţi să fim desăvârşiţi. A deprecia şi micşora gândul iniţial al lui Dumnezeu pentru noi nu este doar eronat, e de-a dreptul un păcat.
Este esenţial ca omul să se hotărască prin propria sa voinţă liberă pentru toată veşnicia. E trist să vedem că abia dacă mai există cineva care să ştie în ce anume constă libertatea autentică, dumnezeieşte împărătească a „fiilor lui Dumnezeu”.
În dorinţa năvalnică după veşnicie, rugăciunea intensă poate transporta atât inima, cât şi mintea, până într-acolo, încât trecutul păleşte şi cade în uitare şi orice gând la vreun viitor pământesc dispare – întrega atenţie interioară e concentrată asupra unui singur lucru, acela de a ne face vrednici de Dumnezeu. Pe cât de urgentă e căutarea noastră după veşnicie, pe atât de încet părem că înaintăm. Contrastul covârşitor între propria noastră nimicnicie şi măreţia de nepătruns a lui Dumnezeu, pe Care Îl căutăm, face cu neputinţă să spunem cu certitudine dacă ne mişcăm înainte sau alunecăm înapoi.
Rugăciunea devine un strigăt fără cuvinte, şi regretul pentru distanţa ce ne separă de Dumnezeu se transformă într-o acută mâhnire. Faptul de a ne privi căzuţi în fântâna întunecată a păcatului, e cu adevărat chinuitor.
Arhimandritul Sofronie Saharov
Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice
Editura Deisis, Sibiu, 1998
