Iubiți întru Hristos frați și surori,
Astăzi, în a doua duminică a Postului Mare, prima evanghelie citită la Sfânta Liturghie, ne vorbește despre vindecarea minunată a unui slăbănog. În cuprinsul evangheliilor găsim săvârșite de Hristos, două minuni de acest fel. Una este vindecarea slăbănogului de la Scăldătoarea Vitezda, despre care relatează evanghelistul Ioan, în capitolul V. Iar a doua minune de vindecare a unui slăbănog, este cea citită astăzi.
Această minune s-a petrecut în Capernaum, unde Hristos se retrăgea adesea. Trebuie să spunem, așa cum ne relatează istoricii biblici, de viața pământească a lui Hristos se leagă trei orașe: Betleemul, în care s-a născut; Nazaretul, în care a copilărit și Capernaumul, în care a locuit cel mai mult în cei trei ani de misiune și unde a săvârșit cele mai multe minuni.
Hristos propovăduind, ca de obicei, s-au strâns multă lume la casa unde El predica. Această imagine ar trebui să caracterizeze permanent Sfânta Biserică, întrucât aici, Hristos, permanent ne vorbește prin glasul evangheliilor, întrucât în Biserică permanent ni se propovăduiește învățătura cea folositoare. Ce bine și frumos ar fi ca bisericile noastre să fie neîncăpătoare, ca și casa din Capernaum, unde „s-au adunat mulți”. Și atât de mulți oameni erau și atât de atenți ascultau ce le vorbea Hristos, că, probabil nici nu au observat că mai venise un oarecare slăbănog, ce era adus de patru oameni pe un pat, spre a fi vindecat de Hristos. Cei prezenți erau înghesuiți și nu se mai putea face loc printre ei nici la un om, cu atât mai mult la cei patru oameni, care purtau pe acel slăbănog.
De aceea, cei patru oameni văzând această imposibilitate de a se apropia de Hristos, nu s-au întors acasă, nu au stat pe afară cu gândul că atunci când se vor împrăștia mulțimile vor intra și ei. Ci „au desfăcut acoperișul casei și printr-o spărtură au coborât patul cu cel slăbănog”, chiar în fața lui Hristos, pentru a-l vindeca, ceea ce și s-a petrecut mai apoi.
Să ne închipuim cum a derulat această întâmplare. Pentru a se urca pe acoperișul casei a fost nevoie de scări, funii, se mai striga probabil: Ai grijă să nu-l scapi, ține-l bine, poate și cel bolnav mai țipa, că nu se simțea bine în asemenea situații. Apoi ajunși cu mare greu sus, au început să dea la o parte ce mai era acolo pe acoperiș, și iarăși zgomot și gălăgie. În cele din urmă, cu anevoie, îl coboară în jos, iarăși probabil aceiași situație cu zgomot și gălăgie. În această situație, sigur că ne putem întreba cu nedumerire, oare nu îi era suficient slăbănogului chinul ce-l avea de la boala trupească? De ce a trebuit să mai fie chinuit urcându-l pe casă, apoi coborându-l? Oare acești patru inși nu le-a fost destulă oboseala pentru că l-au adus pe slăbănog de la o distanță oarecare? De ce au trebuit să se mai ostenească urcându-se pe casă? Sfinții Părinți ne spun că toate acestea s-au întâmplat cu o îngăduială Divină, ca să înțelegem și noi că, atunci când dorim o vindecare sau un oarecare ajutor de la Dumnezeu, trebuie să facem tot ce ne este în puterile noastre omenești și numai după aceea intervine și ajutorul lui Dumnezeu. Tot de aici trebuie să înțelegem cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur că: „Pentru a ajunge la Hristos, este anevoios, trebuie multă osteneală; trebuie să urcăm deasupra tuturor grijilor și încercărilor; să spargem conștiința noastră păcătoasă, ca să putem aduce sufletul, prin umilință, în fața lui Hristos, pentru a-l vindeca de slăbănogire”. Or, noi, în acest post, aceasta încercăm prin taina Spovedaniei, să spargem conștiința noastră păcătoasă, ducând sufletul, ca pe un slăbănog, în fața lui Hristos, pentru al vindeca.
Dacă în celelalte minuni Hristos cerea de la cel bolnav să aibă credință sau arăta că vindecarea s-a petrecut pentru credința celui bolnav. Iată că în evanghelia de astăzi observăm un lucru de luat aminte și anume că Hristos a vindecat pe slăbănog „văzând credința lor”, adică a celor patru inși care l-au adus pe slăbănog. Prin acest moment putem și trebuie să înțelegem că, fiecare dintre noi având un prieten, o rudă, un cunoscut, ce se află într-o oarecare boală sau necaz, într-o patimă și rătăcire, iar noi, în comun dacă pentru acel cineva ne unim prin rugăciune și fapte bune, făcute cu credință, Dumnezeu poate să-l ajute și să-l izbăvească de necaz pe cel pentru care noi ne rugăm.
După ce Hristos a văzut credința acelor care l-au adus, îi zice slăbănogului: „Fiule, iertate-ți sunt păcatele tale”. Aceste cuvinte prezintă de fapt și miezul evangheliei de astăzi. În legătură cu aceasta, Sfântul Nicolai Velimirovici ne spune: „Prin cuvintele spuse de Hristos: „ieratate-ți sunt păcatele”, trebuie să înțelegem că pricina la toată boala, necazul, greutatea și orice întristare omenească, este păcatul. De aceea, dacă ne vom curăți desăvârșit de păcate, vom scăpa de boli necazuri și alte greutăți omenești.”
Iubiți credincioși,
Biserica Ortodoxă, care este ca o mamă iubitoare de fii, se îngrijește permanent de mântuirea noastră. Astfel, ne-a rânduit spre folosul sufletesc și trupesc diferite slujbe. Dacă noi am lua parte la aceste slujbe, am veni regulat la Biserică, ne-am ruga regulat, ne-am spovedi și ne-am împărtăși, nu doar o dată pe an, atunci bolile și necazurile ar sta mai departe de noi. Să înțelegem corect, nu Dumnezeu ne părăsește, ci noi făcând păcate ne îndepărtăm de El; nu Dumnezeu ne trimite pedepse, ci noi prin păcat, îndepărtăm puterea și ajutorul Lui de la noi și astfel, rămași fără ocrotire și ajutor, vin asupra noastră toate încercările și necazurile. Păcatul e cel care ne îndepărtează, nu doar de bunătățile cele pământești, ci păcatul sau mai bine zis, mulțimea păcatelor, ne îndepărtează și ne lipsește de bunătățile și fericirea veșnică a raiului. De aceea și suntem chemați de glasul bisericii să venim cât mai des la spovedanie, deoarece prin spovedanie îndepărtăm păcatele din viața noastră și luăm putere de la Dumnezeu, mai ales prin primirea Sfintei Împărtășanii, să ne împotrivim păcatului, care ne strică atât sufletul, cât și trupul.
Să reținem așadar, că, pentru a dobândi ajutor și folosință de la Dumnezeu, trebuie mai întâi să ne străduim a face tot ce ne stă în puterile noastre omenești. Și dacă am dobândit ajutor, să nu ne atribuim acest merit strădaniilor noastre, ci să recunoaștem că Dumnezeu, prin Mila Sa ne-a ajutat. Și dacă avem vreo boală, virus și necaz, să știm că e din cauza păcatelor noastre, pentru care să ne pocăim sincer, să ne spovedim cu frângere de inimă și părere de rău și să avem dorința de a nu le mai săvârși. Iar Domnul Cel plin de Milă, văzând strădania și silința noastră, ca pe cea a celor patru inși ce duceau patul cu slăbănog, ne va ajuta și ne va trimite binecuvântări cerești, iertându-ne, iar în cele din urmă ne va lua în Împărăția Sa, spre care trebuie să tindem cu nădejde sfântă că vom ajunge acolo.
Înaltpreasfințitul PETRU,
Arhiepiscop de Ungheni și Nisporeni
