Câte păcate nu face omul cu limba!? Cu limba spune minciuni, vorbeşte urât, face jurăminte mincinoase, hulește pe Dumnezeu, vorbeşte de rău şi calomniază, osândeşte, critică aspru, condamnă pe nedrept și altele asemănătoare.
Şi mai întâi de toate ce este osândirea? Fiți atenți: Se adună doi, trei şi mai mulți și discută. Ce discută? Dacă discuția se face pe teme folositoare, sigur că nu este păcat. Și există astfel de teme folositoare și interesante. Plugarii pot să vorbească despre o mai bună cultivare a pământului, ciobanii despre oile lor, muncitorii despre problemele muncii lor, oamenii de ştiinţă despre temele de cunoaștere și ale ştiinţei, şi toți – ca și creştini – să discute pe subiectul mântuirii sufletului lor. Aceste teme folositoare se discută în case și în cafenele? Nu. Vedeți? Alte teme serioase și mari îi preocupă! Ce face unul, ce face al doilea, ce face al treilea, şi aşa mai departe. Ore întregi trec, discutând despre greşelile, păcatele și răutățile altora. Toți și toate trec prin sită, printr-o sită fină. Nu rămâne nimic necomentat. Judecă și osândesc fără ca acuzați să fie de față, ca să se apere de acuzele ce li se aduc. Îi acuză cu asprime. Dacă ar putea, i-ar arunca în închisoare, i-ar executa.
Ce înseamnă asta? E o nedreptate; dar şi lipsă de dragoste. Vedeți mama? Copilul ei greşeşte, face diferite greşeli şi neorânduieli. Iar mama încercă să-i convingă și pe ceilalți că copilul ei are şi laturi bune, are şi virtuți, pe care aceştia nu le văd. Mama nu-şi acuză, nu-şi osândeşte niciodată copilul, pentru că îl iubeşte. Dar tu, care osândeşti, nu-l iubeşti pe semenul tău. Osânda este un copil al răutății, al relei voinţe, al geloziei. Potrivit acestora pe care le-am spus, osândirea este nedreapta judecată şi nemiloasa condamnare în absenţa celui acuzat. Osândirea în limba poporului se numeşte bârfă.
Osândirea și bârfirea pricinuieşte un mare rău în societate. Răceşte dragostea, clatină încrederea, provoacă ură, sminteli și dispute. Cele pe care le discută oamenii împotriva semenului lor nu rămân între cei patru pereți. Pentru că și pereții, aşa cum spune poporul, au urechi. Există adică oameni, care vor afla ce discuţie a avut loc împotriva reputației altuia și vor alerga și le vor răspândi pretutindeni. I le vor spune și aceluia. Ştii ce spuneau despre tine aseară? Vorbeau despre tine și te acuzau și de aici se începe tot răul.
Un sfânt duhovnic i-a dat unui păcătos care avea defectul osândirii următorul canon. I-a spus să ia un cocoş şi mergând pe drum să-l jumulești și să-i arunci penele. Omul a făcut ce i-a spus duhovnicul. A luat un cocoş, l-a jumulit și a împrăştiat penele pe drum. Apoi, s-a întors la duhovnic şi duhovnicul îi zice: Mergi acum să aduni penele pe care le-ai risipit. Cum să le adune? Vântul le împrăştiase deja. Cu multă osteneală a reuşit să adune câteva. Le-a adus la duhovnic şi duhovnicul îi zice: Aşa este, copilul meu, și osândirea: cât de greu e să aduni penele cocoşului pe care l-ai jumulit, pe atât de greu este să aduni cuvintele pe care le-ai spus osândindu-i pe alţii. Au ieşit din gura ta și călătoresc.
De aceea să nu osândim pe nimeni, să nu vorbim de rău, să nu bârfim, să nu judecăm, deoarece ne spune Hristos ca o poruncă: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” (Matei 7, 1).
Mitropolitul Augustin Kandios
