Păcatele spovedite odată mai trebuie să le spovedim?
Păcatul odată spovedit şi nerepetat este iertat. Altfel ar însemna că numai anumite spovedanii au puterea de a ierta, sau numai Spovedania repetată, pentru aceleaşi păcate le-ar putea şterge, ceea ce este complet eronat. Într-adevăr, omul se luptă cu consecinţele păcatului, pentru care este nevoie de vindecare, luptă şi prudenţă de a nu cădea din nou, însă spovedirea din nou, sau de fiecare dată, nu ajută la vindecare.
Păcatul a fost definit în diferite feluri, în funcţie de înţelegerea relaţiei dintre Dumnezeu şi om; în mentalităţile moderne şi postmoderne, noţiunea de păcat aproape că este exclusă, pentru că relaţia Dumnezeu-om nu mai prezintă interes şi deci nu mai reprezintă o preocupare. Pentru cei care au înţeles universul ca un dar dumnezeiesc oferit omului şi au înţeles şi rostul omului în universul în care trăieşte, păcatul lui Adam a constituit o catastrofă cosmică ce a atras după ea degradarea şi moartea; iar păcatul fiecărei persoane este înţeles ca un refuz, ca o respingere a lui Dumnezeu: omul întoarce spatele lui Dumnezeu, iar păcatul devine zid despărţitor de Dumnezeu. Separarea de Dumnezeu nu este însă altceva decât separarea de izvorul vieţii, „ruperea” de izvorul vieţii, care duce la moarte; „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23), ceea ce înseamnă că omul nu poate trăi în păcat, iar dacă trăieşte totuşi, nu trăieşte deplin, autentic.
Pentru ca omul să fie iertat şi restaurat a fost necesară Jertfa Fiului lui Dumnezeu întrupat; sigur că pentru înţelesul omului Jertfa Mântuitorului este nemăsurată şi ar fi trebuit să genereze o stare, o atitudine din partea omului, în care acesta să refuze categoric păcatul şi să ia calea desăvârşirii. Paradoxal însă, omul a continuat şi continuă să păcătuiască. Domnul ştia. De aceea, după înviere, la numai trei zile după cumplitul chin, prima învestire pe care o face ucenicilor este în raport cu păcatele oamenilor şi iertarea lor: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Ioan 20, 22-23).
De atunci, deşi fiecare om poate produce o catastrofă cosmică, pentru că fiecare, în păcatul lui, întoarce spatele lui Dumnezeu, întocmai ca Adam, omul are şansa de a învia din moartea păcatului, prin Taina Spovedaniei, scăpând de urmările unei noi catastrofe. De câte ori n-am întors şi noi spatele lui Dumnezeu, refuzându-L, aşa cum a făcut strămoşul Adam? Şi totuşi, ori de câte ori păcătuim şi ne întoarcem la pocăinţă, Dumnezeu ne iartă, ne reprimeşte şi ne renaşte. Cât de simplu şi de uşor, în raport cu măreţia Jertfei Mântuitorului şi cu gravitatea păcatului!
Pr. lect. dr. Vasile Gavrilă
Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie,
întrebări şi răspunsuri liturgice
