Biserica Ortodoxă, maica noastră a tuturor, dă osebită însemnătate persoanei umane, văzându-l pe om drept făptură sfântă, unică şi adevărată, în care se poate și trebuie să se sălășluiască Duhului Sfânt. Astfel omul se face poate dumnezeu, aşa cum Dumnezeu S-a făcut Om, căci numai atunci omul se desăvârşeşte, ajunge la un echilibru, se liniștea și află odihna după care tânjește.
De aici reiese limpede că orice creştin nu poate să trăiască pentru un lucru de nimic, pentru ceva foarte mic şi trecător. Dacă facem un sondaj şi întrebăm oamenii: „De ce trăieşti?”, ce ne vor răspunde? „Pentru o sporire a salariului.” „Pentru o pensie bună”. „Pentru o casă mai bună”. „Pentru încă o casă de vacanţă”. „Pentru o maşină nouă”. Dar merită oare să trăieşti pentru acestea care sunt supuse deprecierii, stricăciunii focului, care pot fi furate şi pierdute? Chiar şi pentru o diplomă, un post de conducere sau o afacere bună. Acestea nu pot fi scopul vieţii noastre. Nu merită să facem din ele scopul vieţii şi al existenţei noastre. Dumnezeu ne-a adus în lume pentru ceva mai înălţător, mai însemnat şi mai valoros. Unul singur este scopul vieţii noastre. Dobândirea Duhului Sfânt. Pentru agonisirea Acestuia merită să răbdăm dureri, să ne nevoim, să ducem lupta noastră, să plângem, să ne zbatem pentru Dumnezeu în toată vremea.
Ne lăsăm furaţi de mii de griji şi preocupări şi nu ne îngrijim de acel singur lucru de trebuinţă prin care omul află luminarea şi libertatea. În întreaga noastră viaţă ar trebui să fie numai această tânjire şi căutare. Fără Duhul Sfânt, viaţa mea, existenţa mea nu este în adevăr.
Fără Duhul Sfânt în viaţa mea sunt gol de lumină, de bucurie, un om nemernic, grosolan, lipsit de minte, nedesăvârşit. Toate rugăciunile noastre, fiecare „Doamne miluieşte!” pe care-l rostim, toate metaniile, posturile şi privegherile spre aceasta ţintesc, aşteptăm acea zi luminată a venirii Duhului Sfânt în viaţa noastră, care va fi început de fericire, de binecuvântare şi de negrăită pace.
Monahul Moise Aghioritul,
Omorârea patimilor
